miercuri, 31 iulie 2013

Fiecare se umple de lumina celuilalt

 Părinţii ortodocşi, cum au fost Sfinţii Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Serafim din Sarov, au vorbit despre această experienţă pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. 
"Această comuniune este o lu­crare a Duhului. El ne leagă de Hristos şi de ceilalţi şi, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare. De aceea, Dumnezeul Treime este comparat cu un sfeşnic cu trei braţe.

În fiecare om este o lumină. Dar ea nu se actualizează decât în comuniune, în iubire. Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea recipro­că, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi avem totul. Pe Dumnezeu Îl avem în ceilalţi şi Îl avem în El Însuşi. Pustnicii Îl cunosc pe Dumnezeu ca lumină în iubi­rea Sa; şi sunt plini de iubire pentru toţi oamenii şi pentru toate făpturile; chiar dacă nu văd alţi oameni, ei se roagă pentru ei şi primesc luminarea în rugăciunea lor pentru lume.

Această lumină e sensul inepuizabil al existenţei înrădăcinate în Dumnezeu. Sunt lucruri negrăite... Dar cei care trăiesc această experienţă sunt nerăbdători să o împărtă­şească. Vieţile sfinţilor ne arată făpturi de lumină: făptura dezvoltată duhovniceşte e un om adevărat, de un farmec, de o frumuseţe, de o armonie extraordinară; sfinţii sunt de o blândeţe şi o delicateţe nespusă. Avem nevoie să cu­noaştem viaţa unor astfel de făpturi pentru a şti ce cale trebuie să urmăm." 
Scopul rugăciunii este acela de a deveni sfinţi în unire cu Dumnezeu.

(Marc-Antoine Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica, Editura Deisis, p. 207-208)
Sursa web: Doxologia, Suntem lumină unii pentru alţii



miercuri, 24 iulie 2013

In lumina lui Dumnezeu atat bucuria cat si suferinta au sens, iar in afara ei sensul lor se pierde

Descoperirea pacatului

Asadar, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine in sufletul Parintelui Sofronie. Cum o spune chiar el, "Dumnezeul copilariei mele Se intorsese la mine in lumina intelegerii". Parintele simte o bucurie fara margini, un elan irezistibil inspre "Dumnezeu nevazut, dar iubit, necunoscut, dar inrudit, neajuns, dar apropiat". Focul ceresc, focul mistuitor al Iubirii vii il patrunde, ii incalzeste inima.

Dar, paradox al vietii duhovnicesti in care Taborul si Golgotha sunt de nedespartit, pentru Parintele Sofronie aceasta redescoperire a lui Dumnezeu ca persoana si a lui Hristos este si un izvor de "durere (care va fi) laitmotivul vietii mele in Dumnezeu", intrucat descoperindu-i-Se asa cum este, Dumnezeu ii ingaduie sa se vada si pe sine asa cum este, pana in cele mai ascunse unghere ale fiintei sale. Luminandu-i sufletul, Duhul Sfant ii descopera prapastia intunecata in care cazuse departandu-se de El. In acelasi timp in care harul dumnezeiesc se coboara asupra lui, el devine constient de adancimea pacatului in care a trait. Si aici, intr-o anumita masura, Parintele Sofronie repeta experienta Sfantului Pavel, care nu si-a vazut pacatul, decat dupa aparitia Domnului pe drumul spre Damasc:
 "A cunoaste esenta pacatului nu putem altfel decat prin credinta in Hristos-Dumnezeu, prin lucrarea in noi a Luminii nefacute (cf. Ioan 8, 24)". 
 "Pana la a ni se ivi Dumnezeiasca Lumina, suntem ca orbii". 
In afara lui Hristos si a Luminii Sfantului Duh, nimeni nu a ajuns vreodata sa cunoasca si sa inteleaga pacatul, si sa vada adevaratele dimensiuni ale caderii.

Dar ce e, de fapt, pacatul? In ce constau moartea si intunericul nostru? "In necunoasterea noastra", raspunde Parintele Sofronie. 
"[...] nu este amar mai mare, durere mai cumplita, decat a nu cunoaste pe Dumnezeu". 
Pentru arhimandrit:
 "pacatul, mai inainte de toate, este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Radacinile pacatului se afla in tainicele adancuri ale firii duhovnicesti a omului. Esenta pacatului nu consta in incalcarea unor norme etice, ci in instrainarea de la vesnica Dumnezeiasca viata, cea pentru care omul a fost facut si catre care este chemat in chip firesc sau, altfel spus, prin insasi firea sa".

Indepartare de Dumnezeul iubirii, "despartire de izvorul ontologic al fiintei noastre", pacatul nu este decat continuarea, repetarea pacatului originar. Noi suntem cu totii fii ai primului Adam, care, rupand legatura dragostei dintre Dumnezeu si om, a permis ca moartea si stricaciunea sa imbatraneasca in noi si in natura (Romani 5, 12,17). Intr-o masura sau alta, stam cu totii sub legea pacatului, sub inraurirea mortii care lucreaza, insa avem bineinteles, si libertatea sa refuzam aceasta lege si sa luptam impotriva pacatului, cu posibilitatea de a invinge moartea si de a invia in Hristos, aici si acum.

Analizandu-si pacatul, Parintele Sofronie distinge trei aspecte.
  • In primul rand, o viziune aberanta a lui Dumnezeu, o conceptie intelectuala gresita asupra Fiintei supreme: "In esenta ei metafizica, nestiinta intrece toate nelegiuirile vazute". 
  • Apoi, un refuz si o nesocotire a iubirii Tatalui, asa cum ne-a fost descoperita si daruita de Fiul si de Sfantul Duh: "Eu insumi mi-am trait caderea de la Hristos ca pe o faradelege nesuferit de josnica impotriva iubirii Lui". 
  • In sfarsit, o uitare si un refuz al vocatiei profunde a omului, a indumnezeirii si a desavarsirii la care acesta este chemat.

Deci pacatul, care ii apare Parintelui Sofronie pe deplin limpede, corespunde unei intreite necunoasteri: a lui Dumnezeu asa cum este, a iubirii Tatalui si a chemarii omului.
 "In intunericul necunoasterii, nu numai durerile si suferintele, ci pana si bucuriile si multumirile, si indeobste totul isi pierde sensul. Dimpotriva - un dar mai mare decat intalnirea cu Dumnezeul Cel viu nu exista. In lumina acestei cunoasteri, nu numai starile placute, ci si cele intristatoare si chinuitoare sunt pline de sens, si drept aceea devin cu putinta a le purta, se indreptatesc (cf. 2 Co 4, 6-11)".
Intr-un anume fel, Parintele Sofronie, prin cautarea Fiintei pure, prin practicarea yoga, prin descoperirea lui Dumnezeu ca "Eu sunt", prin regasirea lui Iisus Hristos, a parcurs din nou si a retrait in propiul trup si in propriul suflet intreaga istorie a revelarii progresive a lui Dumnezeu oamenilor, de la religia naturala la intruparea Cuvantului, trecand prin revelatia biblica.

Numai ca, deoarece Il cunoscuse pe Hristos in copilaria sa, acum va considera toti acesti ani drept "nefolositori", intreaga traiectorie parcursa drept o regasire, mai rau chiar, drept o tradare. "Parasindu"-L pe Hristos pentru a se indrepta catre un Absolut, "supra-personal si imaginar", se crede victima unei iluzii spirituale:
 "Ne inselam atunci cand un fenomen al duhului, care nu provine de la singurul Dumnezeu adevarat, ne pare maret si sfant, ne atrage si noi ne deschidem inima lui".

Parintele Sofronie, crezand ca se apropie de Fiinta adevarata, socoteste ca, de fapt, s-a departat de ea pentru a cadea inspre "negurile si golul nefiintei":
"Prin sustragerile mele ascetice de la tot ce este relativ nu dobandeam o unire reala cu Cel pe Care-L cautam. Experientele mele mistice purtau un caracter negativ. Nu 'Fiinta pura' se infatisa inaintea mea, ci moartea intregii mele fiinte, cuprinzand si principiul meu personal".
 In lumina lui Hristos Celui regasit, ceea ce inainte trecea drept lumina si adevar dumnezeiesti, se arata acum sufletului sau drept intuneric si ura de Dumnezeu.

Maxime Egger, Arhimandritul Sofronie, calugar pentru lume


luni, 15 iulie 2013

Daca slabeste unirea noastra, diavolul se arunca asupra noastra ca o avalansa distrugatoare

Dumezeu ne da tot ceea ce Ii cerem atunci cand Ii cerem uniti, in timp ce, daca nu suntem uniti in dorintele noastre si in viata, nu ne aude rugaciunile. Trebuie deci sa construim o simfonie a muzicii dumnezeiesti. Atunci cand ne adunam in numele lui Hristos, sa fie cu adevarat Hristos in mijlocul nostru, cuvantul lui Dumnezeu, intelepciunea Lui, puterea Lui[1]. Uniti si legati in armonia duhovniceasca, unii aducand mai mult si altii mai putin, dupa darurile pe care le are fiecare, vom deveni un trup strans, unit, vrednic de capul sau, care este Hristos[2]. Daca doi sau zece sunt suflete asemenea, atunci fiecare nu este unul, ci devine inzecit si ii gasesti unul pentru zece si zece pentru unul [3]. Atunci cand fiintele sunt lipite si nu lasa nici un spatiu intre ele, devin de nedespartit, si, daca cumva o sageata le strabate sau daca se creeaza o distanta, toate se strica, se pierd. Asa si cu diavolul: atat cat suntem uniti nimic nu poate sa intervina intre noi, daca insa se strica sau se slabeste unirea noastra, el se arunca asupra noastra ca o avalansa distrugatoare, puternica. Asa incat, luptandu-ne intre noi, facem loc diavolului. Ar trebui sa fim uniti impotriva lui, in loc sa ne parasim aproapele in razboi si sa ne intoarcem unul impotriva celuilalt[5]. De aceea si noi devenim din ce in ce mai slabi, iar diavolul devine din ce in ce mai puternic, pentru ca nu luptam impreuna impotriva lui, ci il facem pe el general al razboiului pe care il ducem unul contra celuilalt[6].

Nimic nu loveste mai mult neamul omenesc decat raciea dragostei si nimic nu-l desfigureaza atat de mult  precum indepartarea dragostei. Racirea dragostei creeaza diferente de pareri, tulburari si polemici ideologice, pentru ca dispozitia de a nu-i iubi pe fratii nostri, naste iubirea de putere, bucuria de a stapani, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburatoare, anarhice[7]. Nimic nu raceste dragostea asa cum o fac dihonia, neintelegerea, cearta. Nimic nu mareste asa de mult raul ca racirea dragostei, caci racirea dragostei conduce catre egocentrism, iar aceasta strica, desface, sfasie unitatea dintre oameni[8]. 

Sanatatea sufleteasca nu se dobandeste in despartire, ci in unire[9]. Unirea are o putere mai mare decat orice altceva de a ne asigura mila lui Dumnezeu[10]. Nu exista un alt mod de mantuire a omului decat aproapele sau interesul aproapelui[11]. Legatura cu aproapele este leacul vietii si al invierii, al nemuririi[12]. Si, prin unirea cu aproapele, omul poate atinge si desavarsirea[13]. Omul care nu stie sa se uneasca cu aproapele sau este un lucru nefolositor, o entitate nefolositoare[14]. Nu poate cineva sa aibe o cugetare inalta[15] si sa semene cu lucrurile neinsufletite[16] si sa aiba chipul lui Dumnezeu complet desfigurat[17]. Asa ca sa cugetam si sa ne preocupam de ceilalti, ca sa avem unirea cea trebuincioasa[18]. Chiar si existenta omului este dobandita de unirea lui cu aproapele, subliniaza Sfantul Ioan Gura de Aur, precuvantand astfel, cu cincisprezece veacuri inainte de Huber, atunci cand zice: "devin eu atunci cand zic tu".

...

[1] Origen, Cuvantare la Evanghelia dupa Matei, vol. XIII, pp. 254-255
[2] Sf. Grigore de Nazianz, Aplogie pentru fuga in Pont, PG 35
[3] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia LXXVIII la Evanghelia dupa Ioan, PG 59
[4] Idem, Omilia XIV la Efeseni, PG 62
[5] Ibidem.
[6] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia VII la epistola catre Romani, PG 60
[7] Idem, Omilia II la Epistola I catre Timotei, PG 62
[8] Idem, Omilia IX la Epistola catre Efeseni, PG 62
[9] Sf. Ioan Casian, Catre Episcopul Castor, "Despre intristare", in Filocalia, vol. I.
[10] Fericitul Augustin, Despre botez impotriva Donatenilor, in "Nicene and Post Nicene Fathers', vol. IV
[12] Macarie, Omilia XL, PG 34
[13] Sf. Ambrozie, Indatoririle clerului, vol. X
[14] Sf. Atanasie, Cuvantul III impotriva arienilor, B.E.P.E.S., vol. XXX
[15] Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XXVII la epistola a II-a  catre Corinteni, PG 61
[16] Idem, Omilia VII la Epistola a II-a atre Timotei, PG 62
[17] Idem Omilia XXXII la Epistola catre Corinteni, PG 61
[18] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, PG 44

Din Casnicia, Dificultati si solutii de Pr. Filoteu Faros  si Pr. Stavros Kofinas