sâmbătă, 29 septembrie 2012

Starea duhovnicească şi morală a lumii contemporane

Epoca contemporană


 Astăzi, mai mult decât în oricare altă epocă, predicarea pocăinţei este actuală şi societatea creştină are nevoie de o reevanghelizare şi de o înnoire a legăturii cu Biserica lui Hristos. Considerăm important să insistăm aici asupra anumitor scăderi şi concepţii greşite ale oamenilor vremurilor noastre, pe care nu le recunosc ca încălcări ale Legii Evanghelice.

1.Tinderea către viaţa lipsită de osteneli şi de dureri


O suferinţă gravă a oamenilor contemporani, chiar şi a credincioşilor, este lipsa dispoziţiei de a ridica şi de a-şi duce propria cruce şi de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.

Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem raiul, îi cinstim pe sfinţi şi pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul şi strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările şi bolile, nu suferim plecarea din viaţa aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptăţile şi izgonirile. Confortul şi consumismul influenţează cadrul vieţii noastre duhovniceşti.

Însă, precum scrie Sfântul Isaac Sirul: "Nimeni nu a urcat la ceruri cu răsfăţul”[80]. Şi înţeleptul Sirah susţine: „Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită.”[81]

Ne găsim des în faţa realităţii triste în care atunci când Dumnezeu permite vreo boală gravă sau vreo altă greutate într-o familie creştină, spre înţelepţire şi întărire duhovnicească, părinţii nu întârzie să fugă în durerea şi disperarea lor la vrăjitori şi magi, la bioterapeuţi, la iluminaţi şi bio-energeticieni şi predau sufletele lor şi ale copiilor lor satanei, în loc să arate o mai adâncă căinţă şi supunere sub voia lui Dumnezeu şi să se sfinţească în mijlocul încercărilor primite. Este mai bine, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul, să moară copilul şi să meargă în rai decât să-l legăm în plasele satanei şi să ajungem în iad. Acelaşi lucru este valabil pentru toate celelalte greutăţi, cum sunt de exemplu dobândirea copiilor şi tulburările vieţii conjugale.

De asemenea, cu totul rătăcită şi neortodoxă este părerea celor mai mulţi creştini de a-şi dori o viaţă cât mai uşoară, „fericită", şi de a cere de la Dumnezeu - pentru că tin unele dintre poruncile Sale: merg la slujbe, ţin post, se împărtăşesc ş.a. - să le dea succes şi reuşită în toate problemele lumeşti.

Din Pateric aflăm că vechii asceţi când pentru o perioadă nu aveau nici o greutate sau nici o ispită ziceau, cu nelinişte, că i-a uitat Dumnezeu şi se simţeau în siguranţă numai atunci când dragostea lui Dumnezeu le trimitea încercări. Recapitulăm: este o rătăcire să căutăm o viaţă comodă, fără întristări, care nu duce niciodată la ceruri.

2. Organizarea raţionalistă a vieţii


O altă caracteristică a societăţii contemporane este raţionalismul, adică o exagerată încredere în gândirea logică şi în judecata noastră. Raţionalismul nu este o concepţie filozofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este în esenţă ateism cu aparenţă de creştinism. Este un păcat care contravine primei porunci a credinţei, a dragostei şi a nădejdii în Dumnezeu. Este acea atitudine din viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte şi prin preferinţele sinelui nostru negociind încrederea noastră în dumnezeiasca purtare de grijă şi în intervenţia lui Dumnezeu în viaţa noastră.

Raţionalistul, deoarece crede că acţionează mereu corect şi fară greşeală, nu-I lasă lui Dumnezeu dreptul de a-l judeca şi declară că nu are nici un păcat şi prin urmare nu are nevoie de spovedanie şi de mila Lui. Trebuie să subliniem cu tarie aici încă o dată cuvintele Sfântului Simeon al Tesalonicului:

,,A crede cineva că nu a căzut în păcat este însăşi căderea şi cel mai mare dintre păcate, precum au păţit şi îngerii apostaţi din pricina răutăţii lor, la fel şi cei care stăteau de-a stânga Domnului (în parabola Judecăţii) zicând «când Te-am văzut?», ca şi când ar fi zis că n-au greşit. Că acesta este cel mai mare păcat o mărturiseşte şi cel preaiubit şi feciorelnic (Evanghelist Ioan) zicând «Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi» (I Ioan 1, 8)"[82]. Această rătăcire a minţii o aprinde diavolul cu mult mai mult astăzi, exploatând reuşitele ştiinţifrce şi tehnice care se bazează pe lucrarea cerebrală, aşa încât omul să se simtă foarte puternic, posedând puterea în sine.

Însă, atunci când problemele depăşesc soluţiile lor ultime, bazate pe raţiune şi pe puterile proprii (ex: boli incurabile sau pierderea unei persoane apropiate), oamenii se pierd, se destramă sufleteşte şi trupeşte, cad în deprimare, se vrăjmăşesc cu Dumnezeu, caută ieşire în droguri, în beţie şi uneori chiar în sinucidere.

3. Elemente neortodoxe în viata familiei


Consecinţă firească a raţionalismului este şi fenomenul programării familiale, care constituie o încălcare a Legii lui Dumnezeu, lipsa încrederii în dragostea Sa şi în acelaşi timp şi o ameninţare la adresa viitorului poporului, deci a copiilor noştri.

De altfel, concepţia părinţilor despre copiii lor ca despre proprietatea lor personală conduce către trei devieri:

Prima deviere este idolatrizarea copilului, legată şi de naşterea a puţini copii. Adică o vizibilă şi exagerată slăbiciune faţă de copil din partea tuturor şi mai ales din partea mamei. Rezultatul este egocentrismul copilului, iubirea sa de sine, neputinţa unei legături şi colaborări sociale armonioase, nefericirea sa, cauză a nefericirii întregii case, transformarea lui într-uri adevărat tiran.

A doua deviere constă în faptul că părinţii îşi privesc copilul ca pe un bun personal al lor, nu ca pe un nepreţuit dar al lui Dumnezeu şi, ca nişte proprietari iraţionali, hotărăsc uneori avortul criminal. Din nefericire, aşa cum citim în presă, Grecia Ortodoxă este la această crimă prima din Europa[83].

A treia deviere constă în transformarea copilului întrun mijloc al creşterii şi satisfacţiei slavei deşarte a părinţilor şi în rezolvarea tuturor ambiţiilor lor neîmplinite. Dragostea lor se transformă într-un fel de despotism care tiranizează psihic copilul şi care conduce fără excepţie la vătămări, din momentul în care se va dezvolta eu-ul său personal. Şi din acea clipă ori va suferi interior (dacă are bun-simţ) pentru că părinţii îi desconsideră preferinţele, sau va găsi soluţia în a fugi de acasă.

Din nefericire, dispoziţia părinţilor de a interveni nu se limitează la orientarea profesională sau la alegerea soţului, ci foarte des continuă antievanghelic şi în interiorul familiei copiilor, creând răceală sufletească, presiuni psihice şi înclinaţie către divorţ.

Iisus Hristos, care a dat porunca, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”[84], a rezolvat complet problema acestor traume sufleteşti, când a zis:

De aceea (pentru Taina Nunţii) va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa.”[85]

Educaţia copiilor este, cu mici excepţii, egocentrică, axată pe ambiţie şi foarte puţin legată de valorile creştine. Întreaga săptămână, de obicei din ambiţia părinţilor, viaţa copiilor este umplută cu lecţii, meditaţii, limbi străine, muzică, înot, karate, dansuri, atletism, în timp ce seara cofetăriile gem de elevi, într-o nefondată explozie de divertisment, periculoasă nu numai pentru sănătatea sufletească, ci şi pentru cea trupească. Astfel că nu mai rămâne timp nici pentru odihna necesară copilului sau pentru joacă şi cu atât mai puţin pentru educaţia creştină. Părinţii şi învăţătorii creştini vor da răspuns înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-au îngrijit prioritar de îmbisericirea copiilor, de o participare activă a lor la viaţa Bisericii, a parohiei şi de hrănirea lor din duhul tradiţiei noastre ortodoxe.

* * *

Am dori în acest punct să enunţăm anumite consideraţii asupra vieţii familiei contemporane. Temeliile familiei de azi se clatină. Se clatină din pricina conflictelor personale. Şi aceasta, deoarece două egoisme nu pot convieţui într-o conjugare de-o viaţă. Cei mai mulţi dintre soţi se înalţă pe sine fără să cedeze în nimic şi astfel strică pacea familiei, refuzând ca după altercaţiile şi divergenţele de opinii sau voinţă să cadă la pace şi să-şi ceară simplu şi smerit iertare. Fraza "iartă-mă, am greşit!" a dispărut din lexicul familiei şi se păstrează expresii formale de tipul ,,scuze, pardon, sorry...", uzuale în manifestări şi în locuri publice.

Diavolul nu poate destrăma familia creştină dacă soţii obişnuiesc să se ierte reciproc.

Măsura bunei purtări a soţilor nu este dată de uşurătatea legăturilor de societate sau de maniere şi preţiozitate la recepţii sau în vizite, ci în special de comportamentul inimos şi fară viclenie în preocupările zilnice din interiorul casei lor, acolo unde copiii primesc zi de zi lecţii de viaţă.

Participarea copiilor de la vârstă mică la izbăvitoarea Taină a Spovedaniei, întru cunoştinţă, îi va întări cu harul lui Dumnezeu, astfel încât să-şi clădească viitorul pe temelia durabilă a vieţii de comuniune cu Hristos.

Este fundamental ca părinţii să-şi înveţe copiii de foarte mici să ceară şi să dea iertare după fiecare mică neînţelegere. Am propune ca fiind corect, chiar de va părea desuet, ca să-i înveţe pe copii să le sărute mâna părinţilor şi bunicilor în fiecare seară, înainte de culcare, şi neapărat după spovedanie şi înaintea împărtăşirii cu Sfintele Taine. Pentru că astfel îşi exersează smerenia, respectul şi recunoaşterea celor care au întâietate în familie.

În mănăstirea noastră, după slujba pavecerniţei, mai întâi Stareţul şi în continuare toţi fraţii facem unii altora metanie (plecăciune) şi ne cerem iertare. Smerenia îl arde pe diavol şi iertarea îl izgoneşte.

Credem că din casa în care iertarea convieţuieşte cu inima milostivă - virtuţi care-l aseamănă pe om cu Părintele ceresc - niciodată nu va lipsi binecuvântarea lui Dumnezeu, iar porţile raiului vor fi mereu deschise pentru cei ce locuiesc acolo.

De altfel, credinţa că nu banii sau averea, ci dragostea lui Dumnezeu va împlini dorinţele şi nevoile vieţii noastre este de cel mai mare folos pentru copii.

4. Egoism - iubire de sine – mândrie


O altă boală gravă a vremii o constituie egoismul şi iubirea de sine. Egoismul şi mândria sunt cauzele căderii lui Lucifer şi a cetei sale, precum şi ale celor mai multe dintre căderile noastre şi al lipsei harului lui Dumnezeu. Conform Sfintei Scripturi „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6), iar „Toată inima semeaţă este urâciune înaintea Domnului" (Pilde 16, 5).

Cel mândru se socoteşte pe sine mai bun ca ceilalţi în toate şi consideră părerea sa întotdeauna înţeleaptă. Vrea să se impună mereu în jur. Nu ia în seamă părerea nimănui, îi desconsideră şi-i judecă pe ceilalţi, vânându-le şi exagerându-le lipsurile, făcându-se că nu le vede darurile şi virtuţile.

Iubirea bolnăvicioasă de sine se manifestă ca slavă deşartă, dorinţa de a plăcea, lăudăroşenie şi fală, ca impertinenţă şi îndrăzneală, ca împotrivire la orice autoritate sau putere superioară şi ca autojustificare.

5. Autojustificare


La polul opus smeritei recunoaşteri a păcătoşeniei noastre se găseşte cel mai mare şi mai periculos vrăjmaş al pocăinţei: autojustificarea, născută din mândrie.

Rătăcirea în zilele noastre este aşa de mare, încât până şi oamenii înglodaţi literalmente în păcat rămân neruşinaţi şi nepocăiţi, justificându-se pe sine pe deplin. Intr-o lucrare a unui scriitor contemporan eroul săvârşeşte cu bună-ştiinţă o crimă, căutând astfel ieşire din fundătura vieţii în care ajunsese, dar este prins şi trimis în închisoare. Este condamnat la moarte şi cu puţin timp înainte de execuţie repetă insistent: "am avut dreptate, am dreptate, voi avea dreptate”[86].

Omul care se justifică pe sine suferă mai mult de probleme psihice, deoarece nu-şi recunoaşte vinovăţia. Devine astfel nervos, tulburat, nemulţumit, pretenţios, revoltat. Urmând exemplul lui Lucifer, nu vrea să-şi ceară iertare şi să-şi mărturisească păcatele. Repetă ca pe un refren: "am avut dreptate, am oricum dreptate, voi avea întotdeauna dreptate", şi pune singur stavilă veşnică milei dumnezeieşti.

6. Judecarea (critica) celorlalţi


O formă foarte dăunătoare a egoismului şi a iubirii de sine este grija de ceilalţi, adică preocuparea indiscretă pentru viaţa celorlalţi şi judecarea lor.

Omul de astăzi, din cauza multelor activităţi (uneori două servicii, şedinţe, conferinţe, întruniri, sport şi multe altele), dispune de foarte puţin timp pentru cercetarea Legii lui Dumnezeu, pentru participarea la viaţa de taină (sacramentală) a Bisericii, pentru cercetarea sinelui, pentru amintirea de moarte - care e adevărata filozofie despre viaţa veşnică -, şi pentru mântuirea sufletului său.

În paralel, toate mijloacele mass-media, cu modul lor provocator, bazat pe impresii, vin şi umplu mintea şi sufletul cu ştiri, comentarii şi informaţii despre tot felul de teme şi în special despre delicte, greşeli, eşecuri, scandaluri şi păcate ale altora. Şi, dacă ia cineva în consideraţie că omul contemporan urmăreşte până noaptea târziu cu o atracţie ferventă programele acestea, pierzând astfel şi puţinul timp ce l-ar fi putut destina îndeletnicirii cu sine şi cercetării sinelui, atunci înţelege de ce am ajuns judecători şi cenzori ai tuturor şi ne ignorăm propria boală, justificându-ne pe noi în toate.

De aceea, grija de cele străine nouă, cu cele trei forme ale sale (bârfa, judecarea şi denigrarea aproapelui), a luat forma unei epidemii globale, creând între oameni răceală, vrăjmăşie, ură, amintirea de rău şi părăsirea de către harul lui Dumnezeu.

Judecarea sau bârfa, precum conchid toţi Părinţii Bisericii noastre, este dintre cele mai mari păcate, deşi ne par de mică importanţă. Aceasta, pentru că arată lipsa dragostei pentru ceilalţi şi egoism.

Sfântul Ioan Scărarul o caracterizează cu precizie:

„[...] lipitoare grasă, tăinuită, care suge şi zădărniceşte sângele iubirii.”[87]

Judecarea este rezultatul multor patimi. După Sfântul Dorotei: „[...] nimic nu-l dezgoleşte într-atât pe om şi nu-l conduce către părăsirea de Dumnezeu ca judecarea, vorbirea de rău şi cleveteala aproapelui”.[88]

Şi Sfântul Maxim Mărturisitorul se pronunţă categoric zicând: "Cel care se preocupă cu păcatele celorlalţi sau îl judecă pe fratele său chiar şi numai ca bănuială nu a pus încă început pocăinţei, nici nu a început cercetarea păcatelor sale.”[89]

Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că judecarea şi discreditarea celuilalt, şi mai ales când constituie o calomnie şi o necinstire a sa, echivalează cu uciderea. Cu o crimă comodă şi lipsită de primejdii, de vreme ce se săvârşeşte din fotoliul sufrageriei, în contrast cu uciderea propriu-zisă a trupului, care de obicei implică şi tulburare, anxietate, pedeapsă penală şi închisoare.

Judecarea ne arată drept creştini fără minte. Hristos spune: "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsurati vi se va măsura.” [90]

Adică singuri ne condamnăm pe noi înşine să cădem în aceleaşi păcate şi dăm măsura judecăii neîndurătoare lui Dumnezeu, dreptul Judecător.

Un păcat şi mai mare este osândirea preoţilor. „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu vicleniţi împotriva profeţilor Mei” [91] este porunca Domnului, prin gura profetului David. Accentuăm gravitatea acestui păcat pentru a nu fi omis sau tratat superficial la spovedanie.

7. Erezii vechi şi noi - New Age


Trebuie accentuat cu insistenţă asupra pericolului constant (cotidian) pe care-l comportă orice fel de erezie [92], de credinţă sau religie străină, care, prin mii de deghizări şi seducţii atrăgătoare, bat la poarta sufletului nostru, spre a-l cuceri şi a-l îndepărta de Dumnezeu Cel în Treime, pentru a-l deconecta de harul sfinţitor al Bisericii noastre şi pentru a-l conduce astfel spre pierderea mântuirii.

Există ereziile vechi, cunoscute, precum monofizitismul, protestantismul (evanghelismul, penticostalismul, adventismul, metodismul ş. a.), romano-catolicismul, uniatismul, spiritismul, masoneria ş.a.

În ultima vreme însă, cu deosebită intensitate şi cu o răspândire generală, se evidenţiază şi acţionează marea erezie a ecumenismului sincretist şi concepţiile sataniste şi respingătoare ale Noii Ere - New Age.

Despre ecumenism, fericitul părinte Justin Popovici spune că:
,,... este un nume comun al falşilor creştini din falsele biserici ale Europei apusene. Toţi aceşti falşi creştini, toate aceste false biserici nu sunt decât faţetele uneia şi aceleiaşi erezii. Numele nou-testamentar al acesteia este panerezia. De ce? Deoarece de-a lungul istoriei diferitele erezii negau sau deformau o anume însuşire a Domnului Iisus Dumnezeu-omul, în vreme ce aceste erezii europene îl îndepărtează cu totul pe Dumnezeu-omul Iisus şi în locul său îl aşază pe omul european [...]”. 93

Iar Andreas Theodorou, profesor al Facultăţii de Teologie din Atena, scrie despre perfidul şi periculosul caracter al ecumenismului:
,,Este ceva mult mai rău decât erezia. Ereziile erau duşmani declaraţi ai Bisericii [...] Ecumenismul însă [...] este un duşman viclean, de aici şi primejdia de moarte ce vine din partea lui...”[94]

* **

Termenul de Noua Eră (New Age), care se evidenţiază în ultimii ani şi în tara noastră prin toate mijloacele şi în toate mediile, provine din astrologie. Se susţine că se încheie "era Peştilor", epoca lui Hristos şi a creştinismului,care a fost o epocă a limitării, a constrângerii şi cenzurării oamenilor liber-cugetători. Această eră se termină - ni se spune - şi începe Noua Eră, Era Vărsătorului. Ce presupune Noua Eră ni se descoperă cu claritate chiar de către susţinătorii ei:

,,... mişcarea Noii Ere constituie o filozofie şi un mod de viaţă. Este mai mult o mişcare sincretică (complexă) şi cuprinde şi abordează tradiţii din diferite ţări, precum Zen (Japonia), acupunctura, taoismul, tai-chi (China), gnosticismul, mitologia antică greacă (Grecia), yoga (India), lamaismul (Tibet), şamanismul (amerindieni) şi până la tehnologia modernă”.[95]

Însă felul nostru de viaţă este creştinismul: trăirea şi armonizarea vieţii noastre zilnice cu poruncile Mântuitorului Hristos. În consecinţă, Noua Eră ne propune un alt fel de viaţă, ignorând creştinismul, ca fiind nedemn, ca ,,cea mai de jos formă de spiritualitate"!

Scopul de bază al Noii Ere este denaturarea până la schimbare a cugetelor creştinilor. Adepţii ei scriu:

,,Noua Spiritualitate nu nesocoteşte modelele precedente ale religiilor mondiale. Preotul şi biserica nu vor dispărea, dar vor fi absorbite (integrate) în existenţa Noii Ere”[96]

Astfel, suntem conduşi către un sincretism religios din plin, care eşuează într-o totală confuzie, într-o relativizare a credinţei şi o schizofrenie religioasă, punând în primejdie însăşi existenţa şi mântuirea noastră.

Noua Eră este, deci, o imensă reţea care a înconjurat lumea şi se mişcă în toate nivelurile societăţii şi vieţii noastre: politic, religios, social, economic, ştiinţific ş.a. Noi ne referim în această prezentare doar la aspectul religios.

Este vorba despre o mişcare în care sunt implicate mii de grupări şi indivizi. În această tendinţă putem să încadrăm toate grupările teozofice, yoghine, budiste, grupări oculte care merg până la magie şi satanism. Vorbesc despre "dragoste înflăcărată", despre „Noua Spiritualitate", şi "Libertatea Universală", înăuntrul unei "societăti mondiale", mai presus de diferenţe nationale, religioase, politice sau ideologice.[97] Ne îndreptăm astfel către ,,...o nouă Religie Universală a Noii Ere, ca prin îmbinarea cunoaşterii ştiinţifice cu învăţăturile spirituale să se unifice umanitatea.”[98]

Este vorba de o panreligie, cu acceptarea finală a adorării lui... Lucifer, cel care se va arăta a fi "dumnezeul nedreptăţit", "desăvârşitul şi primul Dumnezeu adevărat"! Teoreticienii Noii Ere ajung, iată, la blasfemie, hulă, scriind:
,,Lumina care ne descoperă pe Hristos vine de la Lucifer. Lucifer vine ca să ne dea desăvârşita [...] iniţiere luciferică [...], pe care multi oameni, în zilele care vor veni, o vor vedea ca pe o chemare a Noii Ere.”[99]

Este vechea provocare a şarpelui: "veţi fi ca Dumnezeu!" într-o altă prezentare.

,,Nu ar trebui să i se spună Noua Eră, ci Vechea Eră, pentru că este vorba despre o renaştere, resuscitare, a vechilor tehnici şi metode medicale, precum masajul, yoga, aromoterapia, shiatsu” [100].

Elementele de bază care leagă toate aceste mii de grupări şi care ne arată, totodată, caracterul lor anticreştin sunt următoarele:

A. Noua Eră nu-L acceptă pe Iisus Hristos ca Dumnezeu-om

Adepţii ei spun clar că ,,Hristos nu e Dumnezeu”[101], că ,,Mesia nu este Iisus. [...] De-a lungul istoriei, Mesia s-a întrupat în Buddha, Moise, Ilie şi în multi alti lideri spirituali.[102] L-au prezentat pe Hristos şi ca pe o anume stare (stare hristică) la care trebuie să ajungem, dar pe care trebuie să o şi depăşim! În locul lui Hristos-Dumnezeu-om ei aşteaptă să vină „hristos-Vărsătorul", un alt învătător, avatar, mai ales decât Iisus Hristos, după cum susţin ei!

B. Noua Eră promovează concepţia holistă despre lume

Conform acestui holism toate sunt Dumnezeu. Nu există deosebirea între Creator şi creaturile Sale, între Dumnezeu şi lume, între Dumnezeu şi om. Astfel, negăm existenţa unui Dumnezeu personal şi credem într-o „putere superioară", în "energia universală" ş.a., ajungând la panteism:
,,Peste tot în jurul tău există duhuri (spirite). Trăiesc în râuri, în mări, în pământ, în cer. Ascultă-le cu atentie, acestea te vor îndruma.”[103] [ce fel de duhuri sunt acestea, oare?]

Mai mult, în Noua Eră este respins Dumnezeul-om, Domnul nostru şi se dezvoltă un alt tip de om, omul-(dumne)zeu. Apoteoza egoismului omenesc şi luciferic. De aceea, precum predică Noua Eră, "ateu nu este cel care nu crede în Dumnezeu, ateu este cel care nu crede în Sine însuşi"!

C. Crearea unei Noi Morale şi absolutizarea conştiinţei umane

,,Cine sunt? Şi pentru această întrebare există numai un singur răspuns: sunt (dumne)zeu!”[104]

De vreme ce omul este Dumnezeu, vointa lui este Lege. Deci omul poate şi trebuie să facă orice vrea. El însuşi desemnează legea pentru sine. "Vointa mea este suprema Lege". Aceasta este noua etică a Noii Ere (care a fost exprimată şi de satanişti). Este abrogată deci Legea lui Dumnezeu şi locul ei este luat de noua lege a răzvrătitului şi ego-obsedatului om-Dumnezeu al Noii Ere.

D. Firesc deci, urmează credinţa în autoemancipare şi în automântuire

"Nu există Mântuitor", zic ei, omul se va mântui singur. Mijlocul principal al "emancipării" este credinţa în reincarnare. Că fiecare fiintă, după moartea biologică, revine în viaţă într-un alt trup. Astfel, sufletul este înlăntuit într-un continuu ciclu de naşteri şi morţi, pe care îl stabileşte karma, adică faptele vieţii omului.

Credinţa în reincarnare este pe deplin incompatibilă cu credinţa ortodoxă. Ea anulează Învierea lui Hristos şi credinta în Evanghelie - credinţa noastră în învierea morţilor. Credinţa în reincarnare este şi din punct de vedere social periculoasă, de vreme ce poate justifica multe fapte antisociale, între care şi păcatele.

Pericolul grupărilor Noii Ere este că, de cele mai multe ori, acestea se prezintă sub o altă faţă, ca grupări sau uniuni filozofice, istorice, teatrale, ecologice, naturaliste şi în consecintă sădesc concepţiile lor prin diverse tehnici în toti cei care participă cu inconştienţă la aceste grupuri: aceştia încep să creadă în reincarnare sau să combine rugăciunea cu meditaţia, sau să facă diverse incantaţii pentru fiintele luminoase (care or fi acestea?), sau să înteleagă cu o altă semnificaţie cele scrise în Sfânta Scriptură sau de către Sfintii Părinti ai Bisericii noastre, iar în paralel, ei cred şi predică că au devenit creştini mai buni, dovedind astfel confuzia în care se găsesc.

Din nefericire, în ultimul timp, sub lozinca neclară „întoarcerea la rădăcini", se propune reînvierea idolatriei şi chiar avem de-a face cu o Nouă Idolatrie şi un Nou Păgânism, care se manifestă în mişcările pentru promovarea civilizatiei vechi greceşti, în preocupările naturiste şi ecologiste, în reanimarea prin teatru a misterelor şi celebrărilor vechi greceşti.

Criza ecologică mondială de azi este pretextul prezentării conceptiilor neopăgâne şi oculte prin activitatea grupurilor de reacţie şi a mişcărilor de atitudine precum ecopăgânismul, ecologismul ,adânc", ecofilosofia etc., care din păcate influentează în profunzime multe din organizaţiile şi concepţiile ecologiste contemporane (teoria Gaia, armonia cu natura, noua morală a mediului).

Este de la sine înteleasă incompatibilitatea Ortodoxiei cu această mişcare, care din păcate îi rătăceşte pe mulţi oameni cu bună intenţie, cu simtăminte nationale şi ecologice sincere.

Există o diferentă fundamentală între Ortodoxie şi ereziile cunoscute până astăzi. Noile grupări constituie o ameninţare nu numai pentru viaţa religioasă a ortodocşilor, ci şi pentru viaţa socială şi pentru libertate, de aceea au şi fost caracterizate ca distrugătoare ale libertăţii.

Să fim foarte precauţi, căci prin amestecul nostru în astfel de grupări, chiar şi prin citirea anumitor cărţi, putem să pierdem treptat darul dăruit de Dumnezeu - al autodeterminării, al libertăţii noastre personale. Dar, şi mai important, putem să ne lipsim de Dumnezeiescul Har, de vreme ce ne depărtăm continuu de credinţa cea dreaptă şi treptat ne deconectăm de la harul sfinţitor al Sfintelor Taine ale Bisericii noastre.

Fraţii mei, cea mai importantă lucrare a noastră în această viaţă este lucrarea mântuirii noastre, şi mântuirea nu se izbândeşte prin nici un alt mod decât prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie, prin lupta continuă împotriva patimilor, prin toate mijloacele ce ni le oferă Sfânta noastră Biserică. Pocăinţa are o importanţă hotărâtoare nu numai pentru viaţa noastră viitoare, ci şi pentru cea pământească, căci îi dăruieşte sufletului blândeţea firească şi bucuria.

Atât de mari sunt pacea şi desfătarea în Hristos ale sufletului renăscut, încât acesta va considera anii petrecuţi departe de Taina Spovedaniei ca pe nişte ani pierduţi. Foarte des auzim în scaunul spovedaniei: Ah, părinte, de ce nu ne-a spus nimeni atâţia ani aceste lucruri, cât de mult timp am putut pierde!

Este inexprimabilă deplinătatea sufletească pe care o dăruieşte Dumnezeu celor ce se pocăiesc în mod sincer. Ei înşişi devin apoi mărturisitori şi propovăduitori ai pocăinţei, făcători de pace în universul lor personal sau într-un cadru mai larg, adevăraţi prieteni şi fraţi ai aproapelui lor.

Cuviosul Antonie al Kievului scrie:

,,Nicicând nu este omul atât de frumos, atât de plăcut lui Dumnezeu ca atunci când îşi ucide înaintea lui Dumnezeu şi înaintea preotului duhovnic mândria. De îndată ce este distrus vrăjmaşul de căpătâi al mântuirii noastre, vrăjmaşul lui Dumnezeu, zidul care ne desparte de Dumnezeu, adică mândria, imediat sufletul celui ce se spovedeşte se deschide spre a primi gândurile, dorinţele, intentiile şi hotărârile cele sfinte.”[105]

Vrăjmaşul nostru, diavolul, care urăşte şi se împotriveşte cu război acestei lucruri, seamănă adesea gânduri de îndoială în privinţa iertării păcatelor noastre.
_____________________________________

[80] Sfântul Isaac Sirul, Scrieri ascetice, Cuvântul IV, în „Filocalia Greacă", vol. 8, p. 140, E.P.E., Tesalonic, 1991 [trad. rom.: Filocalia, X, Cuvântul IV, ,Despre poftirea lumii"].
[81] Sirah 2, 1.
[82] Sfântul Simeon aI Tesalonicului, ,Despre pocăinţă şi spovedanie", în Opere complete, ed. cit., pp. 213-214 [trad. rom.: Tratat, II, cap. 264, ,Cum că şi cel ce trăieşte cu evlavie trebuie să vieţuiască în supunere şi să primească canon de la duhovnic", Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003].
[83] Credem că se face referire doar la Uniunea Europeană şi nu la Europa în întregul ei, unde România conduce detaşat în macabrul top al pruncuciderilor (n. trad.).
[84] Ieşire 20, 12.
[85] Matei 10, 5; Marcu 10, 7.
[86] Albert Camus, Străinul.
[87] Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 10, „Despre judecare", în Scara, ed. cit., p. 170 [trad. rom.: Filocalia, vol. IX].
[88] Avva Dorotei, Învăţături VI, „Despre a nu-1 judeca pe aproapele", op. cit., pp. 188-189.
[89] Sfântul Maxim Mărturisitorul, “Capete despre dragoste", în Filocalia, Editura Grigorie Palama, Tesalonic, 1985, vol. 14, p. 289 [trad. rom.: Filocalia, vol. II].
[90] Matei 7, 1-2.
[91] Psalm 104, 15.
[92] Erezie (rătăcire) - ,devierea de la dogma ortodoxă sau credinţa diferită de credinţa Bisericii Ortodoxe, sau, după Sfântul Vasile cel Mare, «diferenţa faţă de credinţa cea în Dumnezeu...»" (P.E. Hristinakis, op. cit., p. 125)
[93] Arhim. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Tesalonic, 1974, p. 224.
[94] Andreas Theodorou, Ortodoxia ieri şi azi, Editura Presa Ortodoxă, Atena, 1973, p. 21.
[95] „Florile New Age", în revista în limba greacă „Inexplicabil",
nr. 61, iunie, 1990, p. 213.
[96] William Thompson, Introducere la David Spranger, Revelation. The Birth of a New Age (,,Revelaţie. Naşterea unei Noi Ere"), Middleton, Lorian Press, 1976.
97 Reclama librăriei Lumea explozivă, în diverse reviste
[98] Lola Davis, Toward a World Religion for the New Age (,,Către o Religie Universală în Noua Eră"), Farmingdale, N.Y., Coleman Publishing, 1983.
[99] David Spranger, Reflections of the Christ (,,Reflecţii ale lui Hristos"), Scotland Findhome, 1977, p. 40.
[100] Călătorie în lara New Age, în “Elle”, toamna 1990, pp. 92-96.
[101] Benjamin Creme, The Reappearance of the Christ and the Masters of Wisdom (,,Reapariţia lui Hristos şi Stăpânii Înţelepciunii"), The Tara Press, Londra, 1980, p. 95.
[102] Emmet Fox, Diagrams for Living. The Bible Unveiled (,,Planuri pentru viaţă, Biblia destăinuită"), Harper & Row, New York, 1968, pp. 168-169.
[103] Revista SuperBigMiky, ianuarie 1996, Pocahondas, p. 14
[104] Meher Baba and the Quest of Consciousness (,,Meher Baba şi căutarea conştiinţei"), J. Tarcher Inc., Los Angeles, 1984, p. 87.
[105] Cuviosul Antonie al Kievului, Despre spovedanie, 1936, la Arhim. Ilie Mastroianopoulos, Cum văd Părinţii spovedania, Editura Zoi, Atena, 1994, pp. 63-67. 

Din: Spovedania Îndrumar Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Staret al Sfintei Mănăstiri a Marii Meteora

duminică, 23 septembrie 2012

Savatie Bastovoi: Bucuria de a te simti inteles

Nimeni nu stie ce e in sufletul omului, decat numai omul insusi si Dumnezeu. Sufletele noastre se intalnesc in ganduri si in emotii si de multe ori tresalta simtind ca s-au unit. Cand sufletele se intalnesc unul cu altul, ele se cunosc si se inteleg.

In Duhul Sfant sufletele sfintilor se unesc si se recunosc si aceasta este adevarata bucurie.

Nimeni nu se bucura decat regasindu-se in altcineva. Numai în Duhul Sfînt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pămînt noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sunt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci cînd doi oameni cu dorinţe comune se întîlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzînd în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sînt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cît de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cît de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decît în celălalt şi nu iubim atît ceea ce sîntem, cît ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi pînă acum eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gîndeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfîrşit, m-am minunat pe rînd de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rînd sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adîncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atît de grozave, încît mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Pînă la urmă am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii mulţi ochi au plîns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezînd că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravînd totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori pe stradă adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sînt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nici o nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.

Sursa: Savatie Bastovoi - Bucuria de a te simti inteles


Teama de a vorbi celui iubit 


Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.

Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.

Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.

Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.

De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.

Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.

Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.

Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor…


Extrase din cartea: Ortodoxia pentru postmodernisti 


joi, 20 septembrie 2012

Jean-Claude Larchet: Imobilitate si miscare in icoana

Dupa cum a aratat Aristotel (si Fercitul Augustin in stralucita sa meditatie asupra timpului), exista un raport direct intre timp si miscare. Timpul se masoara plecand de la miscare si, dupa cum observa Aristotel, atunci cand nu percepem nici o miscare, nu percepem nici trecerea timpului in icoana implicata, asadar, si o reflectie asupra imobilitatii si miscarii pe care le aflam in ea. 

1. Hieratismul si semnificatia sa


Cel ce se apropie de lumea icoanelor va fi frapat de la bun inceput de caracterul hieratic al persoanelor reprezentate.

In afara de icoanele care infatiseaza evenimente majore din viata lor, unde miscarea este indicata intr-un mod specific, (a se vedea infra) Hristos, Maica Domnului si sfintii, cand sunt reprezentati singuri, pozitia trupului lor e una nemiscata. Gesturile lor au forma unei posturi statice, fie ca e vorba de Hristos sau de sfinti binecuvantand sau prezentand Evanghelia, de Maica Domnului aratandu-L pe Hristos copil, de Sfintii Parinti prezentand sulul pe care este inscris un cuvnat de invatatura, de sfintii mucenici aratand Crucea, de sfintii doctori fara de arginti aratandu-si leacurile etc.

Hieratismul poate fi inteles in primul rand ca un simbol al vesniciei care, dupa cum spun filosofii, se caracterizeaza prin imobilitate, pe cand timpul se caracterizeaza prin miscare. [Platon, de exemplu , considera timpul drept chipul miscator al vesniciei celei nemiscate]

El semnifica, asadar, dimensiunea vesnica a modului de existenta divino-umana al persoanelor reprezentate, ca si faptul ca, desi au vietuit in timp si ni se arata si acum in timpul acestei lumi, ele traiesc in vesnicia Imparatiei ceresti.

Prin el se arata, de asemenea, valoarea mai presus de timp a marturisirii credintei, a invataturii sau a muceniciei lor, si ca vesnic se reversa peste credinciosi harul dumnezeiesc salasluit in ei.

El mai semnifica si statornicia asezarii lor duhovnciesti.

In mod particular, hieratismul, mai ales cel al chipului, explica starea de nepatimire a persoanelor reprezentate. Nepatimirea aceasta nu inseamna doar biruinta asupra patimilor si deplina curatie de ele, dar si depasirea oricarei forme de patimire fireasca, care marcheaza natura cea cazuta si o supune legilor ei.

Dupa cum au observat istoricii de arta, noua intelegere a timpului care a aparut in Renastere se traduce in lucrarile pictorilor printr-un interes deosebit fata de miscarile trupului (si prin urmare fata de muschii si articulatiile lui), ca si pentru mimica fetei, ca una care exprima miscarile vietii launtrice, nestatornicia sentimentelor, valul emotiilor, trecerea de la o stare la alta... Astfel, pe chipurile lor se citeste placere ori durere, bucurie sau tristete, ingrijorare sau lipsa de orice grija, dorinta sau dezgust... Nimic din toate acestea in icoane; ele dovedesc, din contra, o asezare launtrica in care toate aceste miscari si atitudini ale vietii sufletesti sunt tinute in frau prin stapanire de sine si supuse mintii, o stare in care patimile firesti nu mai au puterea de a mana spre pacat, iar puterile sufletului sunt puse in slujba binelui si a implinirii voii lui DumnezeuNu-i vom vedea pe sfintii din icoane plangand, pentru ca in locul tristetii celei lumesti in ei a rasarit fericita intristare a caintei si sfanta indurerare a milostiviriinu se vede suferinta pe fetele lor - nici chair in groaznicele chinuri ale muceniciei -, caci sufera in chip nepatimitor, calcand peste ea duhovniceste, cu puterea daruita lor de Dumnezeu; sfintii nu rad, pentru ca marea lor mila si cainta nu lasa loc de ras, iar bucuria lor, duhovniceasca, e pe de-a-ntregul launtrica; nici teama, nici ingrijorare nu vedem la ei, pentru ca au aflat pacea dumnezeiasca; nu par sa fie iubitori de placere, pentru ca gusta din bucuria cea duhovncieasca, cu mult mai de pret; dar nu-i pe chipul lor nici o nepasatoare lipsa de grija, caci, iubitori cum sunt, sfintii se ingrijesc pururea sa placa lui Dumnezeu si au necontenita grija de oameni

Ca lipsa de miscare, nepatimirea nu e doar semn al asezarii duhovnicesti a celui care a calcat peste pornirile carnii, peste involburarile patimilor, peste furnicarul de imagini si de ganduri si, intr-un cuvant, peste toata nestatornicia, nevolnicia si slabiciunea firii celei cazute; ea este si semn al statornicirii in virtute (exis).

Hieratismul persoanelor reprezentate inseamna pana la urma ca fiinta lor si-a implinit menirea ei in Dumnezeu, si-a aflat desavarsirea in statornicia in El, depasind astfel miscarea si temporalitatea la care sunt supuse creaturile. Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, miscarea creaturilor ajunge la sfarsitul ei - care e deopotriva tinta si capat - in odihna in Dumnezeu. Miscarea care caracterizeaza toate fiintele create odata cu venirea lor pe lume si care le mana spre sfarsitul lor se termina in odihna - neclintirea sau starea nemiscata (statis) in Dumnezeu, care este insasi tinta lor. "Sfarsitul (tinta) - spune Sfantul Maxim Marturisitorul - miscarii naturale a celor create este stabilitatea pe care o produce, desigur dupa strabaterea tuturor celor marginite, Infinitatea, in care nefiind nici o distanta (interval), se opreste toata miscare celor ce se misca in chip natural, neavand unde si cum si spre ce sa se mai miste, avand ca sfarsit, in calitatea Lui de cauza, pe Dumnezeu, Care hotarniceste insasi infinitatea ce hotarniceste toata miscarea". [Ambigua. Catre Ioan, 15, PG91, 1271C] Asa se petrece cu sfintii, care si-au atins tinta, au ajuns la sfarsitul miscarii si si-au aflat odihna in unirea cu Dumnezeu si in indumnezeirea de care s-au invrednicit. Astfel, dupa cum spune Sfantul Maxim, omul indumnezeit "agoniseste drept singura plata a urcusului pe Dumnezeu Insusi ca tinta finala a miscarii celor ce se misca si ca stabilitate neclintita si nemiscata a celor purtate spre El". El spune iarasi ca omul "devine dumnezeu si se numeste parte a lui Dumnezeu prin faptul ca se impartaseste dupa cuviinta de Dumnezeu, ca unul ce imbratiseaza, potrivit cu firea, in chip intelept si rational, printr-o miscare cu bun chip, obarsia si cauza propie. Caci dincolo de obarsia si de urcusul si de restaurarea in ratiune (logosul) dupa care a fost creat, nu mai are spre ce sa se miste sau cum sa se miste, miscarea lui spre tinta Dumnezeirii primind ca hotar insasi  tinta dumnezeiasca". In alta parte, el arata ca aceasta stare de odihna si neclintire, care corespunde cu incetarea miscarii care le anima pe toate creaturile de la venirea lor pe lume, se explica prin faptul ca ajungand la Dumnezeu, in El sunt depasite toate conditionarile existentei (mai ales spatiul si timpul) de care este legata aceasta miscare si care sunt pentru creaturi, cata vreme ele raman in taramul firii, tot atatea hotare: "Cand insa firea se va uni dupa har cu Cuvantul, nu vor mai exista cele fara de care nu este nimic (spatiul si timpul), incetand miscarea ce transforma pe cele ce se misca prin fire. Caci stabilitatea marginita in care se gaseste in chip necesar prin transformare miscarea celor ce se misca trebuie sa primeasca un sfarsit prin venirea stabilitatii nesfarsite, in care are sa se odihneasca miscarea celor ce se misca. Pentru ca unde este o granita dupa fire, este si o miscare ce transforma pe cele ce se afla in acel cuprins. Iar unde nu este o granita, desigur nu se va cunoaste nici o miscare care sa transforme pe cele cuprinse acolo. Lumea insa este un spatiu marginit si o stabilitate marginita, iar timpul o miscare circumscrisa. De aceea, miscarea, din cursul vietii transforma cele aflatoare in lume. Cand insa firea va trece cu lucrarea si cugetarea peste spatiu si timp (adica peste cele fara de care nu este nimic, sau peste stabilitatea si miscarea marginita) si se va uni nemijlocit cu Providenta, va afla Providenta ca pe o ratiune (Logos) prin fire simpla si stabila, ce nu are nici o margine si de aceea nici o miscare. Deci pana ce firea se afla in lume in chip temporal, e supusa miscarii transformatoare, din prcina stabilitatii marginite a lumii si a coruperii prin alterare in cursul timpului. Dar ajunsa in Dumnezeu, va avea, datorita monadei naturale a Celui in care a ajuns, o stabilitate pururea in miscare si o identica miscare stabila, savarsita vesnic in jurul Aceluiasi, Unul si Singur, cunoscuta de ratiune ca salasluire statornica si nemijlocita a celor create in jurul Cauzei lor cele dintai". 

2. Miscarea in icoana; natura si semnificatia ei


Hieratismul nu semnifica insa lipsa oricarei lucrari si a oricarei miscari

A binecuvanta, a invata, a-L arata pe Hristos, a prezenta Evanghelia, Crucea sau leacurile sunt lucrari fundamentale, izvoratoare de har pentru oameni si in primul rand pentru cei care privesc la icoana in chip duhovnicesc.

Pe de alta parte, in cele mai multe icoane exista o miscare, usor de perceput, marcata prin avantul trupului sau prin dinamismul pliurilor de pe vesminte

Dar aceasta miscare exprima dinamismul launtric, forta spirituala, energia harului care il insufleteste pe cel infatisat in icoana. Nu e o miscare care muta privirea de la un aspect la altul sau care distrage atentia prin asteptarea inaintarii si incheierii ei (care, asadar, sa ne cufunde in curgerea timpului), ci, dimpotriva, este o miscare ce ne ajuta sa ne concentram si ne face uneori sa simtim pe data puterea duhovnieasca salasluita in sfantul zugravit. Acest tip de miscare, dupa cum se vede, nu are nici o legatura cu timpul si nu ne facem sa-l simtim in mod special

In unele icoane exista insa un alt soi de miscare. Alaturi de icoanele care reprezinta persoanele din fata, aproape ca intr-un portret, sunt si icoane care le infatiseaza in actiune, in cursul unui eveniment din viata lor, avand insemnatate duhovniceasca. Este mai cu seama cazul scenelor din viata lui Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor.
Dar nu e niciodata reprezentata miscarea in sine. Nu exista nici sugerare ori schitare a unei viitoare miscari, dupa cum vedem adesea in arta religioasa occidentala. Este infatisat doar un moment esential al ei, cel mai semnificativ din punct de vedere duhovnicesc. Pe acesta il fixeaza iconarul, ca intr-un soi de instantaneu fotografic. Nu e vorba aici, ca mai sus, de o anume postura, pentru ca nu e vorba de o pozitie statica, ci de o miscare evidenta. Caracterul ei incremenit marturiseste focalizarea pe semnificatia sa fundamentala, dar si valoarea, insemantatea si uneori vesnicia eficacitatii ei. De pilda, in icoanele sau in frescele care infatiseaza scene cu tamaduiri din Evanghelii, gestul lui Hristos este fixat la momentul precis in care savarseste tamaduirea. In scena aducerii lui Isaac catre jertfa, gestul patriarhului Avraam, care ridica cutitul ca sa-l junghie pe Isaac, este fixat la momentul in care e oprit de glasul lui Dumnezeu

Foarte des, prin miscare ni se indica o persoana importanta (Hristos, Maica Domnului, un sfant), un lucru vredinc de cinstire sau de ascultare (Evanghelia, o invatatura despre Dumnezeu), avand in acest caz rostul de a indrepta privirea si atentia catre ele. 

Aproape intotdeauna gesturile au o semnificatie relationala: ele dau la iveala persoana si ne invita sa ne intoarecem catre ea; dar ele descopera si o lucrare launtrica a ei: rugaciunea fierbinte, jertfa, smerenia, lasare cu credinta in voia lui Dumnezeu, multumire pentru binefacerile primite de la El, mila... Gesturile nu sunt niciodata semnificative in sine, ci infatiseaza comuniunea de iubire care e insasi fiinta vietii crestinesti.

(Sursa: Iconarul si artistul de Jean-Claude Larchet)


PAGINI WEB: 

#Razboi intru Cuvant: DUMINICA ORTODOXIEI, BIRUINTA ICOANELOR. Jean-Claude Larchet ne explica ce este icoana si care este rolul ei: ICONARUL SI ARTISTUL 

 # CARACTERISTICILE ICONOGRAFIEI ORTODOXE

miercuri, 19 septembrie 2012

Cuvant al Arhimandritul Simeon de la Essex despre Sfantul Siluan Atonitul intr-o conferinta tinuta la Paris

De-a lungul vietii sale monahice, anumite evenimente l-au marcat in mod definitiv pe Sfantul Siluan. Primul s-a petrecut aproape trei saptamani dupa ce a ajuns in Muntele Athos, in timp ce era inca novice. Intr-o zi el se ruga in fata icoanei Maicii Domnului in biserica, si atunci a primit darul rugaciunii lui Iisus. El insusi a descris cum, incepand cu acel moment, rugaciunea lui Iisus a inceput sa curga in mod neintrerupt in inima sa. Si acest dar nu l-a parasit toata viata, cu toate ca in ciuda acesteia, viata sa a fost precum un ocean destul de agitat. 

A traversat perioade de deznadejde cand gandea ca el n-o sa fie mantuit, sau din contra perioade de vanitate, cand isi spunea: "Oh! sunt pe cale sa duc o viata sfanta". Si aceste alternante il cufundau intr-o perplexitate foarte adanca. Acestea s-au petrecut timp de aproximativ sase luni, dupa care el a cazut intr-o deznadejde extrem de profunda, nu foarte lunga dar foarte profunda. Atunci avea ca ascultare munca la moara manastirii si acolo era o mica bisericuta. Intr-o zi, in aceasta bisericuta spunea rugaciunea lui Iisus cand, in locul icoanei Domnului, care se gasea in iconostas, a avut intr-o strafulgerare scurta o revelatie a lui Hristos, a lui Hristos intrupat. Aceasta viziune l-a umplut de harul Duhului Sfant. Spunea ca trupul sau, sufletul sau si duhul sau erau umplute de Duhul Sfant. A adaugat si un detaliu interesant de notat: la timpul respectiv, nu stia macar ca este un Duh Sfant. L-a descoperit prin darul pe care l-a primit in acel moment. Aceasta vedere a fost punctul sau de ancorare pentru intreaga sa viata. El se refera in mod constant la el, si acesta i-a dat forta de a rezista de-a lungul intregilor ani care au urmat si au fost plini de incercari.

El a fost umplut deci de Sfantul Duh si, incepand din acel moment, rugaciunea sa s-a schimbat: a inceput sa se roage pentru toti oamenii ca pentru sine insusi. Aceasta Parintele Sofronie o numeste o rugaciune ipostatica, cand omul include in viata sa, in vederea sa, in rugaciunea sa omenirea intereaga.

Pentru a ilustra putin ceea ce tocmai am spus, voi cita din scrierile Sfantului Siluan. 

1. "Fericit sufletul care iubeste pe fratele sau, caci fratele este propia viata".

Sfantul Siluan si, in urma sa, Parintele Sofronie, au explicat de multe ori porunca lui Hristos care ne spune sa-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine. Sfantul Siluan a precizat ca acest "ca" nu indica cantitatea acestei iubiri sau amplitudinea ei, sau cat trebuie sa fie iubit, ci ca aproapele trebuie iubit asemenea vietii noastre

Prin aceasta, el a subliniat acest adevar teologic ca omenirea este una, ca formeaza o unitate dupa imaginea Sfintei Treimi, Care este una, dar multipla in Persoane. In Sfanta Treime, este o Fire comuna, divina, dar trei Persoane divine: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Oamenii au fost creati dupa imaginea si asemanarea lui Dumnezeu, cum este spus in Facere (1, 26). Dar acest Dumnezeu dupa imaginea caruia suntem creati, nu este un Dumnezeu monoipostatic, cum este Dumnezeul Vechiului Testament sau, mult mai evident, cred, Dumnezeul musulmanilor: un singur Dumnezeu, pentru ca este o singura persoana. Cuvantul persoana de altfel, nici nu poate exista aici, caci el implica o relatie, o comunitate. 

Noi suntem deci creati dupa imaginea acestui Dumnezeu care are o fire si mai multe persoane, dar prin pacat, dupa cum stim toti prin experienta noastra cotidiana, aceasta unitate a fost sfaramata, precum o oglinda care s-a spart in milioane de mici bucatele separate. Noi pastram ceva din aceasta fire comuna, dar in aceasta mica bucatica de oglinda, nu mai este unitate.

Si Hristos a venit pentru a restaura aceasta umanitate divizata, facuta bucatele, atomizata, dandu-ne Sfantul Duh, Care ne uneste. Sfantul Duh este un Duh care uneste din nou oamenii, si aceasta unitate trebuie exprimata prin dragostea aproapelui. Poruncile lui Hristos sunt porunci unificatoare si, in particular, porunci de dragoste catre aproapele: "Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti", adica iubeste-l pentru ca are aceeasi fire ca si tine, tu esti una cu el, dar fara confuzie. Nu este o dragoste fuzionala, unde distincitia persoanelor dispare. Devenim o persoana tocmai cand il iubim pe aproapele ca pe sine insusi. Altfel, ramanem un individ si cine spune individ spune separare, izolare, opozitie si, cel mai rau ura. 

"Fericit sufletul care iubeste pe fratele caci fratele este propia viata". Aceasta fraza a staretului Siluan este foarte importanta. Ea trebuie pusa in practica in fiecare zi. 

2."Oamenii care se roaga pentru lumea intreaga sunt alesii Domnului. Ascetului Partenie al Kievului (sec. al XIX-lea), care vroia sa stie care este sensul "marii schime" calugaresti, Maica Domnului i-a dat acest raspuns: "Monahul care a imbracat marea schima este un om care se roaga pentru lumea intreaga". "

Aceasta fraza a Staretului explica viziunea sa. Ea exprima aceasta rugaciune "ipostatica" pe care Staretul a primit-o dupa revelaltia lui Hristos. 

Si cand vorbeste de calugar, Staretul Siluan spune ca este omul care se roaga pentru toti oamenii. Vocatia calugareasca - retragerea din lume, retragerea in pustiu- nu aboleste aceasta preocupare a mantuirii universale, a mantuirii tuturor oamenilor, iar aceasta preocupare si aceasta dragoste se exprima printr-o rugaciune pentru toti oamenii. 

Trebuie sa amintim aceasta deoarece adeseori unii sunt un pic scandalizati de ideea ca vocatia calugareasca ar insemna o retragere de la grijile vietii, de la greutatile cotidiene pe care majoritatea oamenilor si le asuma si ca este un fel de scapare, o sustragere de la conditiile umane de viata. Aceasta poate sa se intample, dar este o deformare a vocatiei monahice. De fapt, in capitolul sau despre calugari, Staretul Siluan incepe prin a spune: "Calugarul este cel care se roaga pentru lumea intreaga". 

3."Ai putea spune ca nu mai sunt acum astfel de calugari care se roaga pentru lumea intreaga; dar eu, iti spun ca atunci cand nu vor mai fi pe pamant astfel de oameni de rugaciune, atunci va fi sfarsitul lumii, mari calamitati se vor napusti asupra lui si sunt deja si acuma. Lumea e sustinuta prin rugaciunile sfintilor; calugarul de asemeni este chemat sa se roage pentru lumea intreaga". 

Lumea intreaga este de fapt viata sa. Parintele Sofronie numeste aceasta rugaciune "rugaciune ipostatica". Este starea omului in care unitatea firii umane a fost restaurata prin harul Sfantului Duh; si dragostea sa universala a devenit in acest sens o "ipostaza". Putem spune o persoana, dar cuvantul "persoana" este un pic ambiguu, pentru ca il gasim in psihologie, in drept, in sociologie si pe scurt, in toate domeniile activitatii umane, in timp ce cuvantul "ipostaza" este un cuvant teologic, care este aplicat in mod obisnuit celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Dar omul care ajunge, cu ajutorul lui Dumnezeu, la plenitudinea chemarii sale, devine de asemenea el insusi o ipostaza.

Aceste trei pasaje din "Scrierile" Sfantului Siluan ilustreaza deci darurile pe care Staretul le-a primit de la Dumnezeu: darul rugaciunii lui Iisus, care a devenit o rugaciune neintrerupta, si revelatia lui Hristos, care a transformat rugaciunea sa intr-o rugaciune ipostatica.

Invatatura Staretului este foarte vasta. El a abordat foarte multe teme in scrierile sale dar am retinut trei, care rezuma poate mai bine decat celelalte, intr-o maniera mai mult sintetica, ceea ce trebuie ca noi sa retinem din cuvintele sale adresate noua, oamenilor din epoca noastra.

V-am spus ca el trecea prin fluctuatii, chair dupa revelatia pe care a avut-o cu Hristos. Harul pe care l-a primit in acel moment - a fost pentru el ca un Paste  si o Transfigurare - a inceput sa se atenueze si tentatiile care ii veneau din partea demonilor au reinceput. Si atunci, el a fost indus in eroare, sau indus intr-un fel de ispita, de catre un staret pe care s-a dus sa-l consulte pentru a-l intreba cum sa faca fata aparitiilor demonice. I-a spus staretului de rugaciunea sa, care devenise neincetata in inima sa, si de darul harului pe care l-a primit in timpul revelatiei lui Hristos, si acest staret, intr-un mod destul de lejer i-a spus: "Daca te rogi astfel inca din tineretile tale, cum vei fi la batraneti?" Aceasta remarca a fost pentru Siluan ca o incitare pentru a avea o parere inalta despre el insusi. Altfel spus, a cazaut in pacatul mandriei si, din aceasta cauza, a devenit din ce in ce mai mult victima aparitiilor demonice.

Staretul muncea toata ziua la moara manastirii, dar avea, de asemenea, si alte ascultari: devenise economul manastirii si se ocupa de constructii. La vremea aceea, manastirea era in plina expansiune: atingea pana la 4000 de calugari inainte de Primul Razboi Mondial, spre 1912-1913, inainte ca 500 de calugari sa fie repatriati in Rusia in urma unui conflict teologic.

Aparitiile demonice erau pentru el extrem de hartuitoare si il consumau intr-un mod destul de puternic. Intr-o zi, ajuns la capatul fortelor s-a adresat Domnului spunandu-I: "Vezi, Doamne, ca vreau sa ma rog cu un duh curat, dar demonii ma impiedica". Si primeste in inima sa acest raspuns: "Cei mandri au de suferit mereu de pe urma demonilor". Si atunci el intreaba: "Ce trebuie sa fac pentru a lupta impotriva mandriei mele?". Atunci il aude pe Domnul spundandu-i: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui"!".

Adeseori, unii ignora aproape tot despre Staretul Siluan dar cunosc aceasta fraza pe care el a primit-o in acest dialog de rugaciune. Am vrut sa o semnalez, pentru ca ea este absolut esentiala pentru Staretul Siluan, dar de asemeni, prin continutul sau pedagogic, prin invatatura sa, ea este utila pentru multe persoane. Este modalitatea cea mai radicala de a lupta impotriva mandriei, considerandu-se pe sine insasi nedemn de Dumnezeu, si nemeritand viata in rai. Este o forma ultima, daca vreti, de pocainta. Este o formulare, o cristalizare a unei atitudini de pocainta dusa pana la capat.

Dar trebuie adaugat ca aceasta forma de pocainta extrema nu este recomandabila pentru fiecare dintre noi. Sa nu uitam ca Siluan a primit acest mare dar al harului, si ca el insasi avea o natura predispusa la o astfel de pocainta; era capabil sa suporte aceasta medicina radicala.

Dar, intr-o maniera mai atenuata, mai usoara, fiecare dintre noi trebuie sa urmeze calea pocaintei in cautarea smereniei. Caci omul, in Adam, a cazut prin mandrie vrand sa fie ca Dumnezeu: "în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu" (Facerea 3, 5). El a vrut sa satisfaca dorinta inascuta in om, si in fond vruta de Dumnezeu, de a participa la viata divina, dar ar fi trebuit sa o faca cu Dumnezeu nu impotriva lui Dumnezeu, sau ocolind pe Dumnezeu, ca sa spunem asa. Adam n-a ascultat interdicitia lui Dumnezeu de a atinge ceea ce de fapt Dumnezeu ii promitea. Dar vrand sa actioneze prin el insusi s-a separat de Dumnezeu si, in loc de a gasi viata divina a gasit moartea.

Deci noi suntem toti cofruntati cu acest dusman radical al mantuirii noastre care este mandria, si a carui victima suntem toti, iar lupta impotriva pacatului mandriei face parte din calea noastra spre mantuire. De altfel daca cititi Sfintii Parintii sau Vietile Sfintilor, veti gasi exemple, sub o forma sau alta, care ilustreaza aceasta lupta.

De exemplu este aceasta istorioara cu un cismar din Alexandria. Sfantul Antonie, care traia in desertul Egiptului ajunsese la un anumit grad de sfintenie. Intr-o zi el primeste aceasta informatie: "Da, tu ai avansat pe calea ce duce spre Imparatie, dar n-ai atins marimea sfinteniei pe care o are un cismar din Alexandria". Atunci, Sfantul Antonie decide sa se duca si sa-l intrebe pe acest cismar: "Cum traiesti tu?". Si cismarul ii raspunde: "Sunt un cismar, si traiesc crestineste". Sfantul Antonie insista: "Nu, spune-mi adevarul, pentru ca Dumnezeu m-a trimis la tine pentru ca sa-mi spui care este vita ta spirituala, viata ta crestina". Cismarul ii raspunde atunci: "Iata, eu lucrez aici; ceea ce castig, impart la trei: dau o treime la Biserica, o treime la saraci si pastrez o treime pentru familia mea". Si Sfantul Antonie, care a renuntat la toate bunurile sale, nu doar la doua treimi, se mira: "Ceea ce faci tu este bine, dar nu are nimic special. Spune-mi inca, ce faci tu?". "Ei bine, vezi, muncesc aici pe trotuar si vazand toti acesti oameni care trec prin fata mea imi spun: "Toti vor fi mantuiti, numai eu singur nu"."

Vedeti de asemenea viata Sfantului Nifon (praznuit pe 23 decembire). Inainte sa plece de la acest episcop oamenii puneau metanie mare in fata lui, inchinandu-se pana la pamant. Si ucenicul sau il intreaba: "Ce gandesti cand acesti oameni se inchina in fata ta?". El ii raspunde: "Iata, cand se inchina in fata mea, accept, dar eu ma cobor mai jos de picioarele lor. Si te sfatuiesc sa faci acelasi lucru"."Ah, nu pot sa fac asta". Dintr-una in alta, episcopul ii spune intr-un final: "Daca nu poti sa faci asta, cel putin sa recunosti ca esti un pacatos si ca ai nevoie de ajutorul lui Dumnezeu". Si celalalt ii raspunde: "Da, asta pot sa fac". Vedeti ca aceasta este ideea: a se smeri dar cu nadejde in Dumnezeu.

In primul rand, nu trebuie niciodata sa separam "Tine-ti mintea in iad" de "nu deznadajdui". In al doilea rand, trebuie sa luam in considerare masura duhovniceasca a fiecaruia. Daca unul vine la voi intr-o stare de deznadejde cumplita, nu incepeti sa-i spuneti: "Asa trebuie sa o tii!". Ci din contra, trebuie incurajat: "Prietenul meu, va fi bine, tu faci tot ce-ti sta in putinta". Totusi in mod general acest percept de autocondamnare sau de pocainta se adreseaza la toti.

Sfantul Siluan spune ca a facut ceea ce Domnul i-a spus si toate gandurile si-au pierdut forta. Iata:

4. "Am primit in sufletul meu aceast raspuns al Domnului: "Cei mandri vor suferi mereu astfel din partea demonilor". Am spus: "Doamne, Tu esti milostiv; sufletul meu Te cunoaste; spune-mi ce trebuie sa fac pentru ca sufletul meu sa devina smerit". Si Domnul mi-a raspuns in suflet: "tine-ti mintea-n iad si nu deznadajdui"... Am inceput sa fac cum m-a invatat Domnul si sufletul meu a cunoscut pacea in Dumnezeu, si acum, ziua si noaptea cer lui Dumnezeu smerenia lui Hristos". 

Deci, dupa cincisprezece ani de lupte titanice cu aceste aparitii demonice, Sfantul Siluan primeste invatatura care ii permite sa reziste la aceste tentatii si sa nu piarda harul. Pastrand acest har, el poate din nou sa se roage pentru toti oamenii. Si Staretul Siluan precizeaza aceasta rugaciune ipostatica: el recomanda in mod constant de a iubi vrasmasii nostri. Daca nu iubim vrajmasi nostri, pierdem din nou harul. 

Nu este decat dragostea de vrajmasi care este, cu adevarat spus dragostea crestina. Caci a iubi pe cei care ne iubesc, cum spune Hristos in Evanghelie, chiar si paganii o fac (cf. Matei 5, 47). Aproape toate formele de dragoste sunt, intr-o masura sau alta, o dragoste de sine insasi, adica o dragoste egoista. Suntem egoisti, si noi iubim pe ceilalti pentru ca aceasta ne convine, ca ne aduce ceva.

Una din formele cele mai perfecte, cele mai eroice ale dragostei, este, poate dragostea unei mame pentru copii sai. Ea este gata de orice sacrificiu, de orice efort pentru copilul sau. Dar, in ciuda a toate, aceasta dragoste este o dragoste naturala, este o dragoste conforma firii umane. Caci aceasta mama care isi iubeste copiii sai, ii iubeste in ciuda a toate cu o dragoste egoista: ea nu va iubi alti copii cu aceasi dragoste cu care isi iubeste propii copii. Daca copilul ei este bolnav, ea va fi gata de orice sacrificiu; dar daca copilul altcuiva are aceasi boala, asta o va atinge mai putin. Deci vedem ca aici suntem inca in planul realitatii umane. 

Dragostea de vrajmasi, este pe un alt plan, caci nu corespunde niciunei necesitati sau avantaj egocentrist sau egoist. Aceata inseamna sa iubesti cu aceasi dragoste precum Dumnezeu. Dumnezeu iubeste pe cei buni si pe cei rai cu aceasi dragoste. Este gresit sa gandim ca El iubeste mai mult pe cei buni si mai putin pe cei rai. Dumnezeu este Dragoste, El este precum soarele care rasare peste cei buni si peste cei rai, sau precum ploaia care cade peste cei drepti sau peste cei nedrepti (cf. Mt. 5, 45).

Cand incepem sa iubim vrajmasii nostri, sau pe cei care nu ne sunt simpatici, sau cu care nu avem in mod strict nicio afinitate, sau mai rau, pentru care chiar simtim o antipatie, in acel moment este semnul ca in noi a venit dragostea lui Dumnezeu insusi, si ca noi incepem sa iubim cu aceasi dragoste precum Dumnezeu, adica sa iubim cu Sfantul Duh care este in noi. Pentru ca doar harul Sfantului Duh poate sa ne dea aceasta forta de a ne inalta la un alt nivel si sa depasim planul strict uman, ca sa nu spunem al pacatului, egoist, etc.

Pentru ca aceasta dragoste de vrajmasi ne este prescrisa de Hristos, -"Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 19, 19) - , nu putem sa o dobandim decat prin harul Sfantului Duh. Si deci, intr-un fel avem acest triunghi, aceste trei aspecte care sunt in mod constant sub pana Sfantului Siluan: smerenia de a se condamna pe sine insasi, dragostea pentru vrajmasi si cautarea dobandirii harului Sfantului Duh, fara de care nu putem sa iubim pe vrajmasii nostri.

In mod evident, nu sunt un expert in scrierile patristice sau hagiografice, dar, dupa cunostinta mea, niciun sfant al bisericii n-a scris atata precum Sfantul Siluan despre dobandirea harului Sfantului Duh. Si aceasta insistenta asupra rolului Sfantului Duh in viata crestinului imi pare in mod absolut fundamentala. Ea este una din principalele contributii ale Sfantului Siluan la patrimoniul Bisericii in care noi traim.

Suntem in biserica Sfantul Serafim de Sarov si stiti ca acest sfant a spus, in discutia sa cu Motovilov, ca scopul vietii crestine este dobandirea Sfantului Duh. La Sfantul Siluan avem aceasi afirmatie, dar el o pune intotdeauna in conexiune cu smerenia si dragostea pentru vrajmasi. Voi cita din ceea ce spune el insusi:

5. "Domnul nu se reveleaza sufletului cu mandrie. Cel mandru, poate sa studieze toate cartile si nu va cunoaste niciodata pe Dumnezeu, caci mandria sa nu va lasa loc in el pentru harul Sfantului Duh si Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Duhul Sfant".

Cum putem sa progresam in cunoasterea noastra de Dumnezeu din punct de vedere teologic? Staretul Siluan este in mod absolut radical: "Ceea ce este in Cer este cunoscut prin Duhul Sfant, ceea ce este pe pamant prin inteligenta; dar cel care incearca sa cunoasca pe Dumnezeu cu inteligenta sa pe calea stintei se amageste, caci Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin Sfantul Duh".

Si intr-o formula extrem de lapidara, care necesita un comentariu mai lung, el spune: "Este foarte diferit sa crezi ca doar Dumnezeu exista, intr-o cunostinta naturala (adica prin natura, contemplarea naturii, considerata ca prima revelatie a lui Dumnezeu, prima Biblie) sau prin Scrieri, si a cunoste pe Domnul prin Sfantul Duh". Sfantul Siluan face aluzie in acest pasaj la o cunoastere a lui Dumnezeu mai degraba harismatica, data direct, unde Dumnezeu se reveleaza omului, si nu prin lecturi, fie chiar si Sfanta Scriptura.

Si in final: "Ceea ce este pamantesc poate fi cunoscut prin inteleigenta omeneasca, dar Dumnezeu, si tot ceea ce este ceresc, este cunoscut doar prin Sfantul Duh si nu poate fi cunoscut doar prin simpla inteligenta".

Deci noi suntem in mod constant intr-o situatie in care trebuie sa cautam aceasta comuniune cu Sfantul Duh. Si este adevrat ca cea mai  mare parte din oameni ar castiga sa stie lucrul acesta. Pentru ca, intr-un final, de ce suferim noi? In mod precis de pierdera harului. Ne simtim mizerabili, cautam tot felul de surogate pentru a face fata starii acesteia si ne indreptam catre ceea ce trebuie sa numim foarte bine: idoli. Cautam sa inlocuim acest vid sau sa atenuam aceasta suferinta prin bunuri. Bunurile nu au nimic rau in sine insele, doar cand devin idoli. In acel moment ne intunecam in patimi si  ducem o viata in care pierdem din ce in ce mai mult harul. Daca, din contra, avem harul lui Dumnezeu, chair daca suntem bolnavi, saraci, prigoniti, daca nimic nu merge, noi suntem cu adevarat in Paradis inca de aici.

Din Conferinta "Sfantul Siluan si Parintele Sofronie, o spiritualitate pentru lumea contemporana", tinuta la Paris in biserica Sfantul Serafim de Sarov pe 12 noiembrie 2004
Traducere din cartea: Rugul Aprins, Caietele Sfantului Siluan Atonitul, Omagiu Arhimandritului Staret Simeon (1928-2009)