miercuri, 16 mai 2018

Rezistența prin credință - Emisiune cu P. Cezar Axinte si Mihail Chircor. "Nu poți rezista cu o minte sănătoasă fără spovedanie, fără împărtășanie, fără duhovnic!"


Oameni și demoni: ÎN RUGUL STRIGĂTULUI

(de Marius Iordăchioaia)

de la Bruxelles ies vorbele ca șobolanii
și rod din oameni toată omenia...
se naște-o nouă limbă mondială
pe care o vorbește nebunia....

de-aceea îmi deschid acum Psaltirea
și las blestemele lui Dumnezeu
să îi vâneze....
în rugul strigătului pentru mântuire
cu îngerii stau sufletele treze....

“Vestea cea bună” – Rezistența prin credință 



[...]
Mihail Chircor: De ce credem noi că trăim vremea, sau se apropie vremea rezistenței prin credință? La ce să rezistam? Cui să rezistăm? Păi duhului acestei lumi, care este mult mai viciat și astăzi s-a ajuns mult mai departe. [...]

Pr. Cezar Axinte: Adică să înțeleg că amenințați cu rugăciunea!

Mihail Chircor:  Da, cu post negru și rugăciune! Eu nu am nicio îndoială că pocăință plus post negru, plus rugăciune, a unui număr suficient de mare de oameni este ceva care înduplecă pe bunul Dumnezeu să nu se mai uite spre ticăloșia acestui neam care și-a ucis 15-20 de milioane de prunci nenăscuți. [...]

Deci, împotriva acestui duh îndrăcit al vremurilor pe care le trăim. Si spuneați dumneavoastră, Părinte, că în vremurile astea este extraordinar de ușor să te mântuiești. 

Pr. Cezar Axinte: Da, vremuri paradoxale!

Mihail Chircor:  Deci, în vremurile astea noi trebuie să rezistăm. Si, cum putem rezista? Care este arma noastră, care este pavăza noastră? Prin credință! Atât de simplu. De ce prin credință? Păi, ce este mai mare decât puterea lui Dumnezeu?  Nimic! Cine poate sta în fața lui Dumnezeu și cine poate să înfrângă protecția lui Dumnezeu? Nimeni și nimic în vecii vecilor. [...]

Pr. Cezar Axinte: Practic, marea problemă a neamului nostru în special, dar în general în lume este pierderea minții. Noi avem un ucigaș mai mare decât cancerul, decât războaiele [care sunt] bolile nervoase în lume. Este tulburarea sufletului. Vorbim de unul din doi și nu știm dacă celalalt este luat în evidență...

Mihail Chircor:  Din când în când poate aluneca și ăla.

Pr. Cezar Axinte:  De ce? Pentru că cadența acestei lumii nu mai este proprie viețuirii omului, unei sănătății mintale adecvate. Aaa, faptul că te poți sluji, te poți spala, poți merge la muncă și faci față programului... până te aruncă la coșul de gunoi. Te folosește 10, 20 de ani și apoi te aruncă la gunoi ca pe o cutie goală, că nu mai ai nimic în tine. S-ar putea să nici nu-ți plătească drepturi ca poți să supraviețuiești, dar asta este altă discuție. Este vorba de faptul că tot mai mulți tineri sunt atacați. Ei nu mai au o sănătate mentală. 

Mihail Chircor:  Păi tinerii sunt ținta principală.

Pr. Cezar Axinte: Exact, și vorbim de cei care lucrează activ, care susțin practic societatea și sunt practic atât bombardați. Si această cadență este atât de improprie - și bine ați zis că aceasta societate are un duh demonic! - încât te îmbolnăvești. Mulți oameni sunt bolnavi sufletește cu expresii ale acestei boli sociale, sau, dacă vreți, psihiatrice. Ori, la ce să rezist?  Să rezist ca să mă pot folosi de conștiința mea, să mă pot folosi de darurile mele, să știu că viața este un dar, nu un drept - că dacă e un drept pot să renunț la el și toate celelalte.

Când vorbeam de rezistență prin credință mă refeream și la cei care au rezistat 10-15-20 de ani și nu au cedat până la urmă crezului lor, nu s-au lepădat de Hristos. Adică, o dată ce te-ai lepădat, e ca și cum te-ai afla în mijlocul oceanului ai avea o bârnă, o cruce din lemn și te ții de ea.  Si vine unul și zice "las-o, că o să vină o navă și o să te salveze". "Bine, dar nu se poate!". Adică nu aveau cum să se lepede și atunci s-au atins și de sufletul lor. E un cuvânt prorocesc de la doamna Aspazia Oțel Petrescu, pe care nu l-am spus pana acuma. Aseară l-am spus cuiva care se afla într-o suferință. Mi-a dat Dumnezeu să-l spun.

De ce rezistam? Păi, în primul rand noi trebuie să ne vedem de scopul nostru ca oameni. Dacă ți-ai pierdut mințile deja și pentru societate ești un rebut, pentru familia ta ești un rebut, nu mai poți purta lupta cea bună - măcar că se poate considera ca mucenicie, dar sunt niște condiții. Că dacă îți ia casa foc, Doamne ferește! nu te mai gândești cu ce să te îmbraci ca să stingi focul. [...]

Practic agresiunea aceasta care se dă acum nu mai seamănă cu nimic din prigoana pe care au suferit-o creștinii de la începuturi și până în veacul nostru, chiar și până acum 20-30 de ani. Prigoana de acum este mult mai perfidă. Nu luăm prizonieri și nu veți fi eroi! Nu veți fi martiri, dar pentru asta este necesar să te lepezi. Si, acum vin cu prototipul lui Iov. Zice acolo: "da, poți să-i faci orice - îl defăima pe Iov demonul - păi, sigur, are frigiderul plin, păi ce altceva să facă, da, Te slăvește, dar e fățarnic". "Bine, fă-i ce vrei tu, numai de sufletul lui să nu te atingi". Ei, bine, ce s-a întâmplat? Diavolul, care nu are ascultare - el nu poate sa facă ascultare-, a început să se atingă de sufletul omului, în timp. In închisorile comuniste experimentul acesta a fost: rezistența mecanică a sufletului, adică să-l rupă. Si s-a reușit. Dar, aici vine cuvântul lui Dumnezeu: "ți-am zis să nu te atingi de suflet, n-ai reușit nimic. E sfânt, e martir!". "Ei, nu veți fi eroi, nu veți fi martiri!". Asta ce înseamnă? Că nu va fi o acțiune mecanică, în sensul în care îl cunoaștem noi, că: îți iau copiii, te duc la închisoare, dacă ai ajutat pe cineva creștinește te duc zece ani la închisoare, și ți dacă nu ți-ai pârât mama îți dau 15 ani. Nu va fi așa! Este cum vedem: ne pierdem mințile! De ce? Pentru că este foarte insidioasă și pentru că noi nu știm cum să rezistam! Asta e sensul discuției. Nu poți rezista cu o minte sănătoasă fără spovedanie, fără împărtășanie, fără duhovnic!

Mihail Chircor:  Deci fără o relație firească cu duhovnicul! In fiecare zi, în fiecare săptămână mă întâlnesc cu oameni de foarte bună credință, calitate care spun: "dar eu cred, m-am dus și i-am spus lui Dumnezeu păcatele mele". "Păi, măi fetită, și ai vreo dovadă că te-ai iertat?" Că la duhovnic așa se termină spovedania, de cele mai multe ori, cu achitare.

Pr. Cezar Axinte:  Da, judecata lui Dumnezeu, "n-am venit să judec lumea ci să o mântuiesc".

Mihail Chircor:  Fără duhovnic nu poți face nimic. Avem această armă. Una dintre aceste arme, pe care Dumnezeu le-a lăsat este duhovnicia. Că a dat putere apostolilor să lege și să dezlege. [...] Tot clerul astăzi este urmașul apostolilor. Ne place, nu ne place, asta este realitatea, chiar dacă unii luptă până la ultima suflare împotriva lor. Avem duhovnicul și, iarăși, fac apel: oameni buni, căutați-vă un duhovnic! Eu am cunoștințe care merg câte 400 Km până la duhovnic.

Pr. Cezar Axinte: Dar eu însumi am mers ani de zile, vară, iarnă, sute de km.

Mihail Chircor:  Nu trebuie [nu ești obligat] să mergi în parohia ta.

Pr. Cezar Axinte:  Adică nu trebuie să fie aceasta justificarea, că nu îți place ție de un preot.

Mihail Chircor:   Eu nu cred că poate cineva să mă privească în ochi și să-mi spună că nu este nici un preot în care nu are încredere.

Pr. Cezar Axinte: Procentul celor care ar avea neputințe vădite este mai puțin de 1%.

Mihail Chircor:  Acuma, eu problema încerc să o duc pe mai multe planuri. Deci să rezistăm mai întâi noi, ca individ.

Pr. Cezar Axinte:  Exact, ca să te faci folositor, ca misiunea noastră e să-i servim și pe ceilalți. Ori noi suntem atât de neputincioși că nici pe noi nu ne ajutăm, tot timpul cârtim: nu am aia, nu am aia.

Mihail Chircor:  Si cred că după aceia trebuie să rezistam ca și familii și, în ultimă instantă, ca neamuri. Bine acuma nu toată lumea, nu tot sufletul are în el suficientă putere să poată să rezite el, ca entitate spirituală, familia lui, ca entitate spirituală, și neamul. Fiecare după putere.

Pr. Cezar Axinte:  Dar tocmai asta este ipoteza care se lansează, că "fără Mine nu puteți face nimic". Adică nu ai nicio putere [fără Hristos]! Sufletul este dotat, adică este chipul lui Dumnezeu, deci are niște daruri, are putere, dar sunt slăbănogite. Si mai e ceva, sunt în conflict puterile sufletești, deci este o dezordine. Boala mintală așa se și numește, este o dezordine. Puterile sufletești de la cădere sunt în dezordine, o iau una înaintea celeilalte, așa se întâmplă, și sunt și în conflict. Si atunci nu ai cum să ți le pui în ordine. Sfânta Împărtășanie e ca și cum ar restaura toate echilibrele astea dintre sistemele vieții.[...]

Mihail Chircor:  Da, deci noi trebuie să rezistăm și cu familiile, că sunt unii dintre noi rezistenți cât să poată întinde o mână comunității și o mână neamului. Avem multi din aceștia, dar prima grija este sufletul nostru.

Pr. Cezar Axinte:  Cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, la care ne duceam si-i spuneam cutare, cutare... "Dragă, pune-te la punct!". Deci, veniți la mine să mi-i pârâți pe cutare și pe cutare, dar te-ai pus tu la punct și nu s-a schimbat lumea? Că dacă vei zice muntelui acesta du-te, se duce. Poți să faci asta? Păi pune-te la punct și când o să faci asta nu o să mai vi la mine, vin eu la tine.

Mihail Chircor:  Acuma, mai este un fenomen foarte periculos. Pe toată canalele se încearcă să ni se spună că "uite ce puternici suntem noi, și voi nu aveți ce să faceți, că toată puterea este în mâinile noastre". Da, puteți să ne luați trupul și să ni-l băgați prin mașină de tocat, dar sufletul trece prin mașină de tocat și iese viu. Dar ei nu or să facă treaba asta! Aruncă cu noroi, și cu mizerii, și gunoaie în om, încearcă să-l discrediteze sau, cel mai convenabil pentru ei este să învelească totul într-un val de tăcere, sau să polueze informațional totul. Vine cineva să spună un mare adevăr și îl îngroapă într-o mare de nimicuri. Si ăla este un mare adevăr, dar ei îl înconjoară cu un milion de nimicuri, curate, necurate, nu mai contează cum, dar cu o groază de mărunțișuri și nu te mai uiți la el. Avem o poluare informațională extraordinară în societate tocmai cu scopul acesta. Deci, încă o dată, ei se feresc de martiriu, ar lupta împotriva noastră, ne-ar baga în mașina de tocat dar dacă cumva s-ar întâmpla să suferim un accident ei ne-ar ține, ca nu cumva să pățim accidentul și din cauza accidentului ăla să se interpreteze că am fi martiri. Le e frica de așa ceva.

Pr. Cezar Axinte:  Acum vreo zece ani, poate și mai bine, am intuit cumva și am pregătit o conferință, Legitima apărare. Pentru că trebuie să te aperi, pentru că e vorba de primejduirea vieții duhovnicești. Ti se primejduiește mântuirea dacă nu te aperi. Uitați, nici 10-15 ani nu au trecut și am ajuns la această primejduire încât ieri am trecut pe lângă o biserică în București făcută de un erou național al cărui bust a fost dărmat, a fost luat  de acolo, să nu se asocieze eroismul cu credința, cu biserica. Si noi nu am reacționat. Ce înseamnă aceasta? Că corpul social este în hipotermie. Ce înseamnă aceasta? Că sacade temperatura și cel care este în hipotermie, în faza a doua simte că îi e bine, nu mai face efort, îngheață și moare. In momentul în care ți-a luat asta, valorile, simbolurile, jaloanele - cum bine spuneați odată - și nu ai reacționat, ce s-a întâmplat cu tine? Înseamnă că ești în hipotermie și ți se primejduiește mântuirea.

Mihail Chircor:  Eu de mult am certitudinea asta că ți se distrug reperele și treaba asta este globală. [...]  Ei, eu vreau să coroborez ceea ce ați spus Sfinția Voastră cu ceva ce este și mai groaznic. Deci, dai jos bustul unui erou, al unui martir și pui în locul lui altceva, bustul lui Marx. Acum câteva săptămâni cu foarte multă pompă și mediatizat, și parcă nu ne vine să credem că, practic, asistăm la o recrudescență a neomarxismului.

Pr. Cezar Axinte:  Dar știți de ce? E foarte simplu: temperatura noastră duhovnicească arată că suntem în hipotermie.  

Mihail Chircor:  Dar, acuma vreau să întreb ceva. S-a făcut în România un Institut de Investigație a Crimelor Comunismului   [IICCR este o structură guvernamentală n.n]. Bun, institutul ăla ce păzește? Că practic, când spui comunism, spui Marx și Engels. Păi în momentul în care vine cineva și îți pune statuia lui Marx, cu pompă... s-ar putea ca peste 10 ani să vină cineva să pună statuia lui Marx în București.

Pr. Cezar Axinte: Păi este evident că se va întâmplă așa, din moment ce e un principiu foarte clar: când iei ceva, trebuie să pui ceva în loc, că nu poți să lași locul gol. Nu se poate pentru că nu folosește, adică ai făcut gestul, acțiunea degeaba? Dacă ai luat bustul unui erou, ce-ai făcut? L-ai lăsat pe om să-și facă eroii lui? Nevoia de eroism este în sufletul omului. Omul nu poate trăi altfel decât ca erou. Omul este un erou. In toată creația asta omul este un erou.

Doamna Aspazia, - Dumnezeu să o miluiască, eu cred că este în ceata sfinților -, a zis un lucru foarte frumos și prorocesc. "Nu vor avea răbdare, vor forța și se vor atinge de suflete, dar să nu vă speriați căci veți fi martiri". Adică asta este legea pe care a pus-o Dumnezeu: "să nu te atingi de suflet!" Si să vă dau un exemplu, că tot se vorbește de pecetluire și de toată lucrurile astea. Eu, personal, zic doar două cuvinte: Doamne, ferește! Nimeni nu va rezista fără Duhul lui Dumnezeu. Dar, dacă vor face ca și cu Brâncoveanu, că "uite, îți luăm copiii dacă nu te pecetluiești" - dacă îți vor forța sufletul vei fi martir. Asta a spus-o și am auzit-o cu urechile mele. Deci, nu cumva să vă temeți că nu vor fi eroi. Vor fi eroi până la sfârșitul veacurilor. Pentru că omul așa este făcut, eroic, și viața duhovnicească este o viață eroică. Această rezistență, revoluție fără revoluție, este de fapt o luptă duhovnicească, în primul rând dusă în interior cu tine, să te birui pe tine, să te lepezi de sine și toate lucrurile astea. Altfel, am spus-o și altă dată: oamenii care nu se vor împărtăși vor înnebuni. Așa va fi! Si, știți cine spune? Sfântul Antonie, că la sfârșit cerul se va umple de vorbe, de nimicuri, care vor ecrana adevărul, iar oamenii vor înnebuni și cei care nu vor înnebuni vor fi prigoniți că sunt altfel, vor fi socotiți ei nebuni.

Mihail Chircor:  Si mai era o vorba înțeleaptă. Cum va fi în veacul din urmă? Păi oamenii vor fi ca draci și călugării ca mirenii.

Pr. Cezar Axinte:  Da, așa este, pentru că vom intra în hipotermie duhovnicească. Lupta noastră este să păstrăm temperatura duhovnicească.

Mihail Chircor:  Vestea bună este că noi suntem condamnați să rezistăm, putem să rezistăm, trebuie să rezistăm. Noi suntem ființe spirituale care vremelnic trec pe pământ și sălășluiesc în trup. Pot să-mi taie o mână pot să-mi taie două picioare dar de sufletul meu, de nici o așchie nu se pot lega. Să nu avem nici o teamă să rezistam în duhul curat al lui Dumnezeu, că Dumnezeu va fi cu noi în fiecare zi a existenței noastre până în veacul de pe urmă.

Pr. Cezar Axinte:  Iată joi, este Ziua Eroilor, Înălțară Domnului. Vedeți? Nimic nu este întâmplător. Nu m-am gândit la asta. Este Ziua Eroilor care se prăznuiește în cer cu Înălțarea Domnului. Asta și înseamnă eroismul: să te înalți!


marți, 15 mai 2018

Orbul din naștere: "Când El mi-a deschis ochii, nu am primit doar vederea, ci și puterea de a înfrunta ceea ce vedeam în farisei, și de a iubi ceea ce vedeam în Hristos"


 Evanghelia de la Ioan 9, 1-38


 În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. 

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerşetor, se întrebau: nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau că acesta este, iar alţii ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns şi a zis: Omul Care Se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului şi te spală. Deci mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu ştiu, le-a răspuns el. 

L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Şi era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină şi a deschis ochii orbului. 
Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Deci unii dintre farisei ziceau: acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzeşte ziua sâmbetei. Dar alţii ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Şi astfel era dezbinare între ei. 
Deci iarăşi l-au întrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ţi-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este proroc
Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb şi şi-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinţii celui vindecat de orbire. Aşadar i-au întrebat şi le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceţi că s-a născut orb? Atunci părinţii lui au răspuns şi le-au zis: ştim că acesta este fiul nostru şi că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinţii lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinţii lui au zis: este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul
Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că omul acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu ştiu; eu una ştiu, că eram orb şi acum văd. Deci l-au întrebat iarăşi: ce ţi-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă şi n-aţi auzit! De ce voiţi să auziţi încă o dată? Nu cumva voiţi şi să vă faceţi şi voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât şi i-au zis: tu eşti ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L ştim de unde este. Răspuns-a omul şi le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu ştiţi de unde este; şi totuşi El a deschis ochii mei. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns şi i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară

A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci Cel Care vorbeşte cu tine Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, şi s-a închinat Lui.


Dragostea în care cred: ochii deschiși de IISUS

 
Aseară m-am plimbat puțin și am stat de vorbă cu omul care a fost orb din naștere... Era puțin mai bătrân, cu vreo două milenii doar, și îmi spunea:
 
 - Știi, când au venit fariseii, ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost că pe ei îi interesa orice, numai faptul că vedeam, că fusesem vindecat de orbire, nu. Nu le păsa de mine nici cât negru sub unghie. Singurul lucru de care le păsa era că se întâmplase ceva pe teritoriul controlat de ei, ceva care nu venea de la ei și de care ei nu știau. Pentru ei Iisus era un infractor nu pentru că făcuse ceva rău, ci pentru că făcuse ceva fără aprobarea, omologarea și fiscalizarea lor.  
 
Așa e și azi cu societatea creată de urmașii lor. Nu-i interesează omul, deși tot ce fac spun că fac pentru binele omului. Ceea ce îi interesează cu adevărat e puterea lor asupra oamenilor, să dețină un control cât mai profund asupra lor. Ei vorbesc și promovează drepturile omului, ceea ce e o infinită ipocrizie, pentru că singurul motiv real pentru care fac asta e ca, așezându-se în postura de furnizori și garanți ai drepturilor omului, capătă automat dreptul de a-i monitoriza și sancționa pe oameni, de a-i controla, în numele drepturilor lor. Nu omul, ci drepturile lui sunt importante. Iar și mai importanți ca drepturile sunt, bineînțeles, cei care le garantează...
 
Dar răul are putere asupra cuiva atâta vreme cât acela se teme. Ochii deschiși de Iisus văd asta. Și tocmai asta îi sperie, de peste două mii de ani, la Iisus Hristos: că deschide ochii oamenilor să vadă cine sunt ei și că puterea lor [a fariseilor și cărturarilor n.n.] stă în specularea orbirii duhovnicești a oamenilor.
 
Îl urau pe Iisus pentru că era singurul care nu se temea de ei. Ba mai mult: le devoala lăuntrul ticălos înaintea oamenilor, le răsturna raționamentele și tarabele, demola în toate felurile autoritatea lor demonică și lumea construită pe ea. De aceea L-au și ucis.
 
Dar Iisus s-a lăsat ucis ca să rezolve și problema morții, să-i ia și ei puterea asupra oamenilor. Ca murind să coboare în iad și să ia și puterea iadului asupra oamenilor....  Într-un cuvânt, S-a lăsat ucis ca să pătrundă în profunzimea condiției umane căzute și să-i smulgă rădăcina...
 
- Mai face El asta azi, mai deschide ochii orbilor din naștere?
 
 - Bineînțeles. Hristos a dat puterea Sa Bisericii. Și Biserica deschide și azi ochii orbilor din naștere, prin Taine și Învățătura Evangheliei. Dar nu știu ce se întâmplă, căci atunci când Iisus mi-a deschis mie ochii, eu am devenit curajos ca El, am început să-i înfrunt pe farisei și chiar să-i iau peste picior. Când El mi-a deschis ochii, nu am primit doar vederea, ci și puterea de a înfrunta ceea ce vedeam în farisei, și de a iubi ceea ce vedeam în Hristos.
 
 Azi orbii văd, dar se tem. Și frica le va lua din nou vederea...  O Biserică care se teme de Puterea lumii, nu mai poate da oamenilor puterea de a înfrunta și învinge lumea, așa cum a făcut Iisus Hristos și cum le-a lăsat moștenire să facă și ucenicii Lui. 

Și cu timpul, temându-se de lume, Biserica poate pierde și puterea de a deschide ochii....


Dragostea în care cred: Și azi


Și azi cărturarii și fariseii creștini
expun și discută întruna
problemele vieții
propunând soluții


și tot numai vameșii
care lovindu-se în piept
bat în Ușa Împărăției

primesc rezolvarea...




Dragostea în care cred: în biserică

în biserică

unii se roagă
să fie izbăviți
de boala lor
ca să trăiască...

alții,
să fie izbăviți de
viața lor

ca să se
mântuiască...

luni, 14 mai 2018

Jean-Claude Larchet despre colapsul catolicismului. "Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale crizei catolice"


Jean-Claude Larchet: Recenzia cărții lui Guillaume Cuchet, "Cum lumea noastră a încetat de a mai fi creștină. Anatomia unui colaps", 

Editions du Seuil, Paris, 2018, 276 p.

Numeroși autori, de o jumătate de secol, au constatat și s-au îngrijorat față de declinul dramatic al catolicismului în Franța și, pe scară mai largă, în Europa : Louis Bouyer în "Descompunerea catolicismului" (1968), Serge Bonnet, în "Scopuri diferite. Avatarurile clerului în a V-a Republică" (1973), Michel de Certeau și Jean-Marie Domenach, "Creștinismul spart" (1974), Paul Vigneron, "O istorie a crizei clerului francez contemporan" (1976), Jean Delumeau, "Va muri creștinismul?" (1977), Émile Poulat, "Era post-creștină" (1994), Monseniorul Simon "Spre o Franță păgână?" (1999), Denis Pelletier "Criza catolică" (2002), Daniele Hervieu-Leger, "Catolicismul, sfârșitul unei lumi" (2003), Yves-Marie Hilaire, "Vor dispărea bisericile?" (2004), Denis Pelletier, "Criza catolicismului. Religia, societatea, politica din Franța (1965-1978)" (2005), Emmanuel Todd și Herve Le Bras "Misterul francez" (2013), Yvon Tranvouez, "Descompunerea creștinătății occidentale" (2013).

În această carte - care răstoarnă titlul cărții lui Paul Veyne, "Când lumea noastră a devenit creștină", dar pentru a anunța inversarea procesului căruia îi analizează începuturile - Guillaume Cuchet, profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris-Est Créteil, specializat în istoria catolicismului, își propune să definească momentul când această decadență a început și să determine motivele acesteia. Unul dintre principalele instrumente științifice pe care le folosește este analiza statistică. Unul dintre criteriile obiective pe care le consideră, este rata de participare în mod obișnuit duminica la biserică care, în populația franceză, a trecut de la 27% în 1952 la 1,8% în 2017. Putem contesta acest criteriu căci, așa cum sublinia un articol recent din  La Croix, putem fi catolic „practicant“, având alte angajamente, și este adevărat că fără o astfel de practică duminicală o astfel de cultură creștină poate persista un timp, dar pierderea contactului cu viața liturgică nu poate decât slăbi treptat și duce, în cele din urmă la dispariția ei.

Prima treime a cărții definește aderarea la catolicism așa cum reiese din datele statistice elaborate de cler între 1945 și 1965 și, în special, statistici stabilite cu grijă și atenție în mod regulat pe o perioadă mai lungă (1880-1965) de călugărul Boulard, sociolog și autor a patru volume intitulate "Materiale pentru istoria religioasă a poporului francez, secolele XIX-XX".


Potrivit lui G. Cuchet în anii '60, mai precis în 1965, poate fi datată ruptura, care a inaugurat procesul de decadență a catolicismului în Franța. Această ruptură coincide cu Conciliul Vatican II, ceea ce este paradoxal pentru că acest Consiliu a fost creat de către cei care l-au organizat ca un aggiornamento, pentru a revigora catolicismul confruntat cu lumea modernă. Dar, subliniază autorul, care a examinat diferite ipoteze, 
"nu vedem ce alt eveniment ar fi putut genera o astfel de reacție. Prin însăși existența sa, din moment ce a făcut dintr-o dată posibilă reforma vechilor norme, Consiliul a fost de ajuns pentru a zgudui în special reforma liturgică, care se referea la partea cea mai vizibilă a religiei pentru cei mai mulți, și care a început să se aplice încă din 1964".
În a doua jumătate a cărții sale, autorul analizează cu precizie cauzele legate de Consiliu, ale rupturii și degradării care, în general, continuă și astăzi.

Conciliul a cauzat o pierdere a reperelor la credincioși. Textul conciliar Dignitatis Humanae, publicat în 1965, privind libertatea religioasă, a apărut "ca un fel de permisiune neoficială de a se baza pe propria judecată în materie de credință, atitudini și practici, ceea ce contrasta foarte puternic cu rânduiala dinainte", ceea ce a stârnit remarca tristă, a părintelui Louis Bouyer: "Toată lumea nu mai crede, ci practică după cum îi sună"

la communion solennelle
În ceea ce privește pietatea, Cruchet observă că aspecte ale reformei liturgice, care ar putea părea secundare, dar care nu sunt deloc așa pe plan psihologic și antropologic, precum abandonarea limbii latine, primirea împărtășaniei în mână, relativizarea vechilor îndatoriri, au jucat un rol important. De asemenea, criticile aduse împărtășirii solemne s-au înmulțit din 1960 și mai ales din 1965, cât și noutățile pastorale cu privire la botez (din 1966) și căsătorie (1969-1970), care aveau tendința de a crește nivelul accesului la aceste Taine, solicitând candidaților mai multe pregătiri și investiții personale.

În ceea ce privește credința, este chiar faptul schimbării discursului care a contat. Schimbarea învățăturii oficiale îi privea sceptic pe cei smeriți, din care se deducea faptul că, dacă instituția s-a „înșelat“ ieri, dând ca imuabil ceea ce a încetat să mai fie, nu putem fi siguri că nu va fi la fel în viitor. O serie de „adevăruri“ vechi au căzut dintr-o dată în uitare, ca și cum clerul însuși a încetat să mai creadă sau nu mai știa ce să mai spună, după ce a vorbit de atât timp de ceva esențial.

Un alt domeniu în care situația a putut să-i destabilizeze pe credincioși, notează autorul, 
este acela al imaginii Bisericii, a structurii ierarhice și a preoției. "Criza catolică" a anilor 1965-1978 a fost mai întâi o criză a clerului și a militanților catolici. Abandonarea sutanei (în 1962) și a veșmintelor religioase, politizarea (de stânga) a clerului, plecarea preoților, călugărilor și călugărițelor, uneori, urmate de căsătoria acestora, a apărut multora ca o adevărată "trădare a clericilor", fără echivalent de la "despreoțirea" Revoluției franceze, care a avut aceleași efecte destabilizatoare".
 Mai mult decât atât, 
„Consiliul a deschis calea spre ceea ce am putea numi "o ieșire colectivă din practica obligatorie cu privire la vina de a face păcat de moarte" care ocupa un loc central în vechiul catolicism. [...] Această veche cultură a practicii obligatorii se exprima în principal față de „poruncile Bisericii“ pe care copiii le învățau pe de rost la catehism, și care trebuiau să fie verificate în timpul examinării conștiinței, pregătitoare pentru mărturisire, dacă au fost bine respectate"
și care includea, în special, îndatoririle sfințitoare ca duminica și la marile sărbători să-și mărturisească păcatele, să se împărtășească cel puțin o dată pe an, să postească vinerea, în ajunul sărbătorilor mari și în perioadele de post numite "Patru Timpuri". Toate aceste cerințe au fost relaxate până la punctul de a dispărea, cu excepția împărtășaniei care a devenit sistematică și s-a făcut fără nici o pregătire, mărturisirea și postirea dispărând practic rapid. Relaxarea postului euharistic a fost însă finalizat în mai multe etape pre-eliminatorii: în 1953, Papa Pius al XII-lea a decis, menținând în același timp obligația de a posti de la miezul nopții înainte de Împărtășanie, că consumul de apa nu ar rupe acest post; în 1957, motu proprio Sacram communionem a redus postul la trei ore pentru alimente solide și o oră pentru lichide; în 1964, Paul al VI-lea a decretat că este suficient de acum înainte o oră, în ambele cazuri, ceea ce înseamnă în mod efectiv dispariția postului euharistic, deoarece o ora este timpul de deplasare la biserică și al slujirii dinainte de împărtășire.

În această perioadă conciliară și post-conciliară „este izbitor, spune autorul, de a vedea modul în care clerul a dezinstalat în mod deliberat vechiul sistem de standarde la care a lucrat atât de greu ca să-l stabilească“ ,  creând în mod inevitabil în oameni sentimentul că li s-a "schimbat religia" și provocând unora impresia unui relativism generalizat.

Autorul dedică două capitole întregi cauzelor decadenței care îi par a fi fundamentale: criza Tainei Spovedaniei și criza predicării sfârșitului timpurilor.

1) Potrivit lui G. Cuchet,
"Criza spovedaniei este unul dintre aspectele cele mai relevante și izbitoare ale "crizei catolice" din anii 1965-1978"
"Căderea Spovedaniei constituie în sine un fapt sociologic și spiritual major pe care istoricii și sociologii probabil că nu l-au luat în considerare pe deplin. Nimic mai puțin, pe scurt, mutația fulger prin abandon masiv, în spațiul doar a câtorva ani, a unei practici care a modelat profund gândirea catolică pe termen lung". 
În 1952, 51% dintre adulții catolici declarau că se mărturisesc cel puțin o dată pe an (la Paște, cum prevedea canonul 21 al Consiliului Latran IV din 1215); în 1974, erau doar 29%, iar în 1983, 14%. Potrivit autorului, punctul de rupere este în jurul anilor 1965-1966, atunci când mărturisirea a încetat de a fie prezentată ca „taina pocăinței“, ci ca „taina împăcării". Aceasta a mers mână în mână cu:

- cu sfârșitul „practicii obligatorii“, deja menționată, și cu o dezvinovățire a abținerii de la practica religioasă, considerată mai înainte un păcat, deoarece constituia o ruptură cu păzirea poruncilor Bisericii, prezentate ca îndatoriri imperative ce trebuiau a fi achitate;

- cu pierderea simțului păcatului în conștiința multor credincioși, dar și la clerici care se temeau de acum să evoce această noțiune, la fel ca cea și cea a sfârșitului vremurilor. Autorul notează în acest sens:
Clerul a încetat destul de brusc să mai vorbească despre aceste subiecte delicate, ca și cum ar fi încetat să mai creadă el însuși în ele, în timp ce în discursul său triumfa viziunea unui Dumnezeu de tip rousseau-ist: "Dumnezeu dragoste" (și nu numai "dragoste") din anii 1960-1970."
"Preoții au zădărnicit drumul spre cer", rezuma, la începutul anilor 1970, un bătrân țăran Breton, într-un interviu cu sociologul Fanch Élégoët. Altădată calea cea strâmtă și abruptă devine astăzi o autostradă folosită de toată lumea, sau aproape. Altfel spus ca și cum nu ar mai fi păcat sau iad, făcând mai puțin evidentă utilitatea mărturisirii, în definiția ei tradițională când cel mai mic păcat, în mod serios, te-ar fi putut lipsi de rai";
- cu deconexiunea dintre Spovedanie și împărtășire
"În vechiul sistem, ne mărturiseam mai mult decât ne împărtășeam și mărturisirea era  mai întâi percepută ca un fel de ritual de curățare ce condiționa accesul la Euharistie". 
Dezvoltarea desei împărtășiri, însoțită de pierderea simțământului păcătuirii, și ideea unora dintre clerici, influențat de psihanaliză, conform căreia trebuie să se deculpabilizeze credincioșii și să-i „elibereze de spovedanie,“ a avut ca efect invitarea credincioșilor la împărtășanie fără a mai trebui să se mărturisească.
Împărtășania s-a banalizat, în timp ce posibilitatea de a se mărturisi, practic, n-a mai existat, mărturisirile individuale regulate fiind înlocuite din 1974 de „ceremonii penitențiale“, sărbătorite o dată pe an, înainte de Paști; în aceste adunări credincioșii nu mai mărturisesc nimic (autorul le numește „forme de penitență fără mărturisire“), dar primesc o dezlegare colectivă după ce au ascultat un vag discurs în care conceptul de păcat a fost de cele mai multe ori ocolit. Și când posibilitatea de a se mărturisii a rămas în unele parohii sau a fost mai târziu restaurată,
"credincioșii nu mai știau foarte bine cum să mărturisească, nici chiar dacă mai este util să facă acest lucru".
 2) Ultimul capitol este dedicat, de asemenea, unei cauze de decadență, care autorului îi pare fundamentală: criza predicării „sfârșitului timpurilor“, autorul întrebându-se în titlul capitolului, dacă aceasta nu înseamnă chiar "sfârșitul timpurilor". Autorul remarcă faptul că în vechile catehismele și în tratatele de teologie, un loc important era acordat morții, judecății și celor două destinații ale vieții de apoi, iadul și paradisul. Îngrijorați, încă din decembrie 1966, văzând că dispare din învățământ și predicare, episcopii din Franța au notat: 
"Păcatul original [...], precum sfârșitul veacurilor și Judecata de Apoi sunt puncte ale Doctrinei catolice direct legate de mântuirea în Iisus Hristos și a cărei prezentare credincioșilor este de fapt dificilă pentru mulți dintre preoți ce au sarcina să-i învețe. Tăcem din cauza faptului că nu știm cum să vorbim despre asta."
Cu puțin timp înainte, Cardinalul Ottaviani, prefectul Congregației pentru Doctrina Credinței, a observat că păcatul original aproape că a dispărut cu totul din predicarea actuală. G. Cuchet remarcă faptul că nu este doar o problemă de prezentare a dogmei, de ordin pastoral și pedagogic, ci că
 "în realitate, este cu adevărat o problemă de credință și de doctrină, și un disconfort comun partajat între cler și credincioși. Totul se petrece de fapt ca și cum, dintr-o dată, la finalul unei întregi lucrări de pregătire subterană, secțiuni întregi ale vechii doctrine considerate până acum esențiale, precum ar fi judecata, iadul, purgatoriul, demonul, au devenit incredibile pentru credincioși și de negândit pentru teologi". 
Autorul situează această criză (deși a avut dinainte semne de avertizare) în anii 1960, precum și criza Spovedaniei, menționând că are o relație strânsă cu aceasta. 
„Prăbușirea practicii spovedaniei urmează o cronologie similară, în special aproape cu dispariția în câțiva ani sau chiar în câteva luni, a grupului atât de consistent format din cei care altădată se mărturiseau în mod frecvent. Raportul este direct, dacă nu exclusiv, cu ștergerea noțiunii de păcat de moarte (în sensul păcatului susceptibil de a aduce condamnarea la iad)"
Dar aceasta are, de asemeni, incidente față de alte Taine legate de "sfârșitul timpurilor". În noul ritual al Botezului, exorcismele au fost reduse semnificativ (pentru că nu părea de dorit să se insiste asupra rolului lui Satan, în care o parte din cler nu mai credea, și care părea că aparține unei mitologii, de care credincioșii trebuiau eliberați, judecați fiind ca naivi); a existat, de asemenea,
"o surdină clară asupa păcatului originar, de care Botezul era încredințat să elibereze pentru asigurarea vieții veșnice".
În ceea ce privește Botezul, totodată, o altă reformă va cauza plecarea multor credincioși din decembrie 1965
"o nouă pastorație a Botezului, a cărui preocupare principală era până atunci botezarea copiii cât mai devreme posibil, tindea, din contră, să întârzie termenul, astfel încât părinții să se implice mai mult în pregătire". 
Trebuie adăugat faptul că un anumit număr de clerici descurajau botezul copiilor, sub pretextul că acesta trebuie să fie un act liber, voluntar și pe deplin conștient, și susțineau să se aștepte până la momentul când adolescentul poate să îl propună.

Concepția chiar a condițiilor de mântuire a fost astfel modificată de toți acești factori.
"Vechea ecleziologie concentrică, cu cercurile ei de scădere a probabilității de mântuire, nu mai era deloc adecvată. Conciliul Vatican II a fost, din acest punct de vedere, scena unui fel de noapte din 4 august [referire la izbucnirea primului război mondial n.n.], pentru viața de apoi, care a pus capăt privilegiilor catolicilor față de mântuire. De acum, Biserica nu mai poate fi concepută ca un instrument de mântuire pentru toți, fără discriminare sau privilegiu, chiar dacă credincioșii care au fost formați până atunci într-o cu totul altă teologie riscau să se găsească destabilizați și să pună sub semnul întrebării, în aceste condiții, beneficiile reale ale afilierii".
Apropiindu-se de concluzia sa, autorul subliniază încă o dată efectele dezastruoase ale crizei anilor '60 sub conștiința dogmatică a credincioșilor, care într-un fel s-a protestanizat:
„Stabilirea libertății de conștiință de către Consiliu a fost adeseori interpretată în Biserică, în mod neașteptat la început, ca o nouă libertate a conștiinței catolice, implicit permițându-i să facă o alegere în dogme și practici obligatorii. Noțiunea însăși de dogmă (ca credință obligând în conștiință) a devenit mai apoi problematică. Această decizie majoră a Consiliului, împreună cu noțiunea de „ierarhie“ a adevărurilor, pare să fi lucrat în mintea multora ca un fel de dezvinovățire oficială a „credinței meșteșugite", care contrastat foarte mult cu regimul anterior, în care adevărurile de credință erau luate pe de-a-ntregul și fără drept de intervenție. Era de așteptat ca cele mai dezagreabile dintre ele, sau cele mai contra-intuitive față de bunul simț, să plătească prețul, ceea ce n-a întârziat să se întâmple".
Oricare ar fi factorii externi ce ar fi putut juca în prăbușirea catolicismului (mentalitatea modernă, presiunea socială, etc ...), factorii interni par a fi determinanți pentru autorul acestei cărți.

Catolicismul în sine poartă o mare responsabilitate în descreștinarea Franței (și, în general, a Europei, căci o analiză făcută pentru alte țări ar conduce la concluzii identice). Aggiornmentul realizat de Consiliul Vatican II, care își propunea să facă față provocărilor lumii moderne, nu a făcut decât să se adapteze acestora. Gândind să atragă lumea, lumea a început să-l tragă. Dorind să fie ascultat în secol, catolicismul s-a secularizat. Temându-se să-și afirme identitatea, s-a relativizat până în punctul în care mulți credincioși nu și-au mai găsit în el reperele cu care era obișnuit, sau la care se așteptau, și nu mai vedeau rostul de a căuta în el ceea ce lumea deja le oferea într-un mod mai puțin conturnat.

Autoritățile catolice încearcă să minimalizeze prăbușirea, descrisă în această carte, prin diverse argumente (un număr mare de francezi rămân catolici și își botează copiii, practica religioasă este măsurată prin alte angajamente decât participarea la Liturghie; calitatea a înlocuit cantitatea etc.). Dar acestea cu greu conving. Ioan Paul al II-lea este adesea prezentat ca operând o recuperare față de excesele care au urmat Conciliul Vatican II, dar trebuie să constatăm că practica duminicală a trecut în Franța, de la 14% în momentul alegerii sale la 5% în momentul morții sale, în 2005. Dacă ar fi adevărat că comunități vii există în orașe, aceasta nu este decât o iluzie (așa cum ar putea fi o iluzie cele câteva biserici deschise în perioada comunistă în țările estice, aglomerate din cauza închiderii altora), precum și adunările spectaculoase ale tineretului la JMJ. Spațiul rural francez arată realitatea unei deșertificării dramatice a biserici lor (adică nu mai servesc ca loc de cult), preoții deservind 20 sau chiar 30 de parohii, slujind în fiecare duminică o messa "regională" pentru un mic grup de credincioși, în cea mai mare parte în vârstă și venind câteodată de la mai multe zeci de kilometri; dispariția înmormântărilor făcute de preoți și din vina lipsei preoților disponibili; lipsa legăturii între preoți și credincioși din cauza înstrăinării lor reciproce și a indisponibilității primilor, mai mult ocupați de reuniuni decât de cercetări pastorale...

Evoluția tristă a Bisericii catolice postconciliare descrisă în cartea lui G. Cuchet ar trebui să servească drept avertisment prelaților ortodocși care au visat și mai visează încă să convoce pentru Biserica Ortodoxă un "Mare Sinod" similar cu cel prin care Biserica catolică a dorit să facă aggiornamento, dar care a avut ca principal efect provocarea dezintegrării sale interne și hemoragia dramatică a unui mare număr de adepți ai săi.

Jean-Claude Larchet 

Traducere de ROF dupa Orthodoxologie: Jean-Claude Larchet: Recension: Guillaume Cuchet, « Comment notre monde a cessé d’être chrétien. Anatomie d’un effondrement» 


vineri, 11 mai 2018

Despre cartea “Deținutul profet”, de Ioan Ianolide, cu ÎPS Teodosie al Tomisului, prof. Steliana Tase, Marcel Petrișor, ierom. Amfilohie Brânză, Alexandru Mihalcea și Gogu Cușa


Olivian Breda: Lansare carte “Deținutul profet” – Ioan Ianolide (2018.05.10, Curtea Brâncovenească)


În data de 10 mai 2018 a avut loc la Curtea Brâncovenească (Constanța) lansarea de carte “Deținutul profet”, de Ioan Ianolide. 

Invitați: ÎPS Teodosie al Tomisului, prof. Steliana Tase, Marcel Petrișor.

Printre participanții la discuție: ierom. Amfilohie Brânză, Alexandru Mihalcea și Gogu Cușa.

Mai jos, imagini și video de la eveniment, și înregistrarea audio a întâlnirii.

Marcel Bouroș - Introducere 



ÎPS Teodosie al Tomisului 



Prof. Steliana Tase



Marcel Petrișor 



Întrebări  și răspunsuri


joi, 10 mai 2018

PS Ignatie: "Cuvântul care are întotdeauna viața este cel care te așează întru cele din lăuntrul tău, este cel care îți dă sens, îți dă o lumină"


 "Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac." (Ioan 8, 51)

Hristos ne spune că tot cuvântul Lui pe care îl păzim noi este dătător de viaţă. Cuvântul lui Hristos este dătător de viaţă pentru că El Însuşi este fără de păcat. Cuvintele noastre, toate, sunt cele care conţin în ele sămânţa, sâmburele morţii, pentru că în spatele acestora este păcatul pe care îl săvârşim zi de zi. Nu este o noutate ceea ce vă spun, faptul că orice cuvânt pe care noi îl rostim conţine în sine o energie, fie una binefăcătoare, binecuvântată sau o energie care poate să fie distructivă, poate să fie una care se destructurează din punct de vedere sufletesc. Dacă noi vom păzi cuvântul Lui, nu vom muri în veac. Si mi-a venit un gând din Pateric, al Avvei Isidor Pelusiotul care ne spune:
«Mai bună este viaţa fără cuvânt decât cuvântul fără viaţă, pentru că viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând poate să nu folosească». 
Trăim într-o lume în care asistăm la o inflaţie a cuvântului, vorbim foarte mult şi nu avem o grijă, o atenţie faţă de cuvintele pe care le rostim. Nu ne mai dăm seama că ele sunt - așa cum am mai spus-, un vehicul purtător de energie.

Foarte ușor se poate depista, prin experiență, un cuvânt care are îndărătul lui viața, de altul, care este o pură emisie fonică, sau un enunț de natură teoretică. Cuvântul care are întotdeauna viața este cel care te așează întru cele din lăuntrul tău, este cel care îți dă sens, îți dă o lumină, te poți agăța de el și poți să te hrănești din el. Cuvântul care nu are nimic în el și este doar o pură emisie fonică este unul care nu rămâne nicăieri. Cel mult poate să ne tulbure sufletul nostru. 

Nouă, slujitorilor altarului, ni se cere o atenție deosebită față de cuvânt, cum îl folosim, pentru că este instrumentul nostru de lucru, prin excelență. Din nefericire nici noi nu reușim să avem grijă de modul cum vorbim, de modul cum mânuim cuvântul. Si nu am în vedere arta aceasta a oratoriei, a elocinței, cât această stare duhovnicească pe care trebuie să o ai înainte de a rosti fiecare cuvânt. [...] Cred că ori de câte ori vorbim, să avem în mintea noastră că e atât de important să "moșești" mai întâi cuvântul pe care îl rostești. Adică cuvântul, în mintea ta, să fie într-o stare de digerare. Să știți că și mintea noastră are nevoie de acest proces de digestie al cuvintelor pe care le rostim.

Hristos ne spune că dacă noi vom păzi cuvântul Lui nu vom muri în veac. Cu alte cuvinte dacă și tu ai grijă de cuvântul lui Hristos, din cuvântul lui Hristos se pot naște toate cuvintele pe care noi le rostim - desigur, cele care sunt binecuvântate și sfinte.

Nu poți să păzești ceva dacă nu deții acel lucru. Nu poți să păzești cuvântul lui Hristos dacă nu este al tău, dacă nu l-ai asimilat, dacă nu l-ai asumat și metabolizat. Să devină carnea și sângele tău și numai după aceea poți să spui că tu păzești cuvântul Lui. [...] Si nu putem să facem aceasta, dacă nu avem exercițiul meditației, al contemplației. Sunt Părinți ai Bisericii noastre care o viață întreagă zăboveau asupra unui verset din Psalmi. Toată viața lor gravita în jurul unui singur verset, a unui singur gând al lui Dumnezeu, și cu acesta se hrăneau ei. Nouă ne este foarte greu, pentru că suntem atât de dispersați, atât de împrăștiați din punct de vedere lăuntric și nu reușim să ne concentram, să ne lipim mintea de un singur gând al lui Dumnezeu.

Bine ar fi ca noi, slujitorii lui Dumnezeu, cei care propovăduim cuvântul, să ne asumăm acest exercițiu, ca zi de zi să citim ceva din Sfânta Scriptură. Să ne alegem un verset care pică așa, frumos, pe sufletul nostru și să medităm pe parcursul întregii zile la acel verset. Veți vedea, și vă asigur, că vom păcătui mai puțin, pentru că acea meditație la cuvântul lui Hristos este cea care îți dă energia aceea de a te răsuci înspre lăuntrul tău, de a te aduna, de a-ți găsi propria unitate a ființei tale. Si numai în felul acesta poți să sporești din punct de vedere duhovnicesc.
 

marți, 8 mai 2018

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în iconografie


"Ucenicul pe care-l iubea Iisus"(Ioan 21, 20) și Bătrânul care repeta discipolilor săi "copii, iubiți-vă unii pe alții!", Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan a fost singurul dintre apostolii care a rămas lângă Cruce și primul dintre ei care a intrat în peștera Învierii, a văzut lumina Schimbării la Față a Domnului și a primit vederea în duh a Apocalipsei.

*

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, a fost fiul Salomeei, una din femeile mironosițe, și al lui Zevedeu, pescar din Betsaida Galileii. Fratele său a fost Sfântul Iacov, un alt apostol, amândoi fiind cunoscuți ca fiii tunetului. În Evanghelia sa, el se prezintă ca fiind ucenicul prea iubit al lui Iisus mai degrabă decât cu numele. Ioan a fost cel mai tânăr din cei doisprezece Apostoli și foarte apropiat Mântuitorului Hristos. Nu se ştie exact despre anii vieţii sfântului Apostol Ioan, unii scriind că a trăit 120 de ani, iar alţii 105 ani şi şapte luni.

Împlinindu-se slujirea și viața sfântului, a mers împreună cu cei șapte ucenici ai săi la un loc oarecare lângă Efes. Fiind spre ziuă, le-a zis să şadă acolo, iar el, ducându-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. Apoi le-a poruncit ucenicilor să sape un mormânt în chipul Crucii, de lungimea staturii sale. Învăţându-i şi sărutându-i, le-a zis: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă”. Ucenicii l-au sărutat, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei, l-au acoperit până la grumaji şi au pus pe faţa lui o năframă şi aşa, plângând foarte tare, l-au acoperit apoi cu totul. Auzind de aceasta, creștinii din cetate au venit şi dezgropând mormântul, n-au aflat nimic. De atunci, în tot anul, în opt zile ale lunii mai, din mormântul lui se arată un praf subţire și mulți bolnavi dobândesc tămăduire cu rugăciunea Sfântului Apostol Ioan, spre cinstea lui Dumnezeu.

(Sursa)

***

Dionisie din Furna arată că Sf. Apostol și Evanghelist Ioan se zugrăvește după cum urmează: 

Marius Iordăchioaia: Cântecul Samarinencei. "Veniți și beți cu inima din glasul acestui om și ea vă va spune Numele său...."


Dragostea în care cred: Cântecul Samarinencei


O, voi ce-ați venit la biserică! Veniți
să vedeți în ea un om
care mi-a cerut să să-i satur setea, mie, unei femei
păcătoase!
Veniți de vedeți un om
care
cerându-mi apă pentru sufletul lui,
a făcut să izbucnească
un izvor de apă vie
în sufletul meu!

Veniți de vedeți în biserică
un om
ce știe totul despre mine și nu mă disprețuiește!!
Veniți de vedeți un bărbat
în cuvintele căruia e mai multă dragoste,
siguranță și odihnă
decât în toate îmbrățișările celor cinci bărbați pe care i-am avut!

Venind în această duminică la biserică, vă rog,
oameni buni,
veniți să-l vedeți pe acest om!

Și dacă vă duceți
destul de aproape
ca să-i simțiți
răcoarea ființei

veți înțelege că în el e
Fântâna lui Dumnezeu

din care curge
Cerul pe Pământ...

Veniți
și beți cu inima
din glasul acestui om
și ea vă va spune
Numele său....

Numele cu care
orice om
poate săpa
în inima lui

Fântâna lui Dumnezeu....

O, voi cei sunteți acum în biserică!
Veniți să bem din setea care
ne-a adus aici......

duminică, 6 mai 2018

"Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele" - zice Domnul


Vai de părinţii care pierd şi împrăştie oile turmei Mele, zice Domnul. De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către păstorii care pasc pe poporul Meu: Aţi risipit oile Mele şi le-aţi împrăştiat şi nu le-aţi păzit; de aceea, vă voi pedepsi pentru faptele voastre cele rele, zice Domnul. Şi voi aduna rămăşiţele turmei Mele din toate ţările prin care le-am risipit, le voi întoarce la staulele lor şi vor naşte şi se vor înmulţi. Voi pune peste acestea păstori, care le vor paşte şi ele nu se vor mai teme, nici se vor mai speria, nici se vor mai pierde, zice Domnul. Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ. În zilele Lui, Iuda va fi izbăvit şi Israel va trăi în linişte; iată numele cu care-L voi numi: "Domnul-dreptatea-noastră!" De aceea, vor veni zilele, zice Domnul, când nu se va mai zice: "Viu este Domnul, Care a scos pe fiii lui Israel din ţara Egiptului", Ci: "Viu este Domnul, Care a scos şi a adus neamul casei lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările în care îi risipise şi vor trăi în pământul acesta". Despre prooroci: "Mi se sfâşie inima în mine şi toate oasele mi se cutremură; sunt ca un om beat, ca omul biruit de vin, pentru Domnul şi pentru cuvintele Lui cele sfinte; Pentru că s-a umplut ţara de desfrânaţi şi pentru că plânge ţara sub blestem; uscatu-s-au păşunile în stepă; ţinta alergăturii lor este fărădelegea şi ţara lor este nedreptatea. Că profetul şi preotul sunt necredincioşi; şi până şi în casa Mea am găsit răutatea lor, zice Domnul. De aceea, calea lor le va fi ca locurile lunecoase în întuneric; vor fi îmbrânciţi şi vor cădea acolo, căci voi aduce asupra lor nenorocirea în anul când îi voi pedepsi, zice Domnul. Şi în proorocii Samariei am văzut nebunie, căci au profeţit în numele lui Baal şi au dus în rătăcire pe poporul Meu Israel. Dar în proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii: aceştia fac desfrânare şi umblă cu minciuni, ajută mâinile făcătorilor de rele, ca nimeni să nu se întoarcă de la necredinţa sa; toţi sunt pentru Mine ca Sodoma, şi locuitorii lui ca Gomora. De aceea, aşa zice Domnul Savaot despre prooroci: Iată, îi voi hrăni cu pelin şi le voi da să bea apă cu fiere, că de la profeţii Ierusalimului s-a întins necredinţa în toată ţara. Aşa zice Domnul Savaot: "Nu ascultaţi cuvintele proorocilor, care vă profeţesc, că vă înşeală, povestindu-vă închipuirile inimii lor, şi nimic din cele ale Domnului. Necontenit grăiesc ei celor ce Mă dispreţuiesc: "Domnul, a zis că va fi pace peste voi". Şi tuturor celor care urmează inima lor învârtoşată le zic: "Nici un rău nu va veni asupra voastră!" Că cine a luat parte la sfatul Domnului, ca să vadă şi să audă cuvântul Lui? Sau cine a luat aminte la cuvântul Lui ca să-l vestească? Iată vine furtuna Domnului cu iuţime, vine furtună mare şi va cădea peste capetele necredincioşilor. Mânia Domnului nu se va potoli până nu va împlini şi va înfăptui planurile inimii Sale, şi în zilele ce vin veţi pricepe aceasta lămurit.  N-am trimis Eu pe proorocii aceştia, ci au alergat ei singuri; Eu nu le-am spus, ci au profeţit ei de la ei. Au luat ei parte la sfatul Meu? Atunci să vestească cuvintele Mele poporului Meu, să facă să se întoarcă oamenii de la calea lor rea şi de la faptele lor cele rele. Au doară Eu numai de aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul, iar de departe nu mai sunt Dumnezeu? Poate oare omul să se ascundă în loc tainic, unde să nu-l văd Eu, zice Domnul? Au nu umplu Eu cerul şi pământul, zice Domnul? Am auzit ce zic proorocii care profeţesc minciună în numele Meu. Ei zic: "Am visat, am văzut în vis". Până când proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor vesti înşelătoria inimii lor? Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul altuia, să facă uitat, poporului Meu, numele Meu, aşa cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal? Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grâu curat, zice Domnul? Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca? De aceea iată Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care fură cuvântul Meu unul de la altul. Deoarece Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus". Tot Eu, zice Domnul, sunt împotriva proorocilor care spun visuri mincinoase, care le povestesc pe acestea şi duc pe poporul Meu la rătăcire cu amăgirile lor şi cu linguşirile lor, deşi Eu nu i-am trimis, nici le-am poruncit; ei nu aduc nici un folos poporului acestuia, zice Domnul. Deci, de te va întreba poporul acesta, sau vreun prooroc, sau vreun preot: "Care este ameninţarea Domnului?" Să le spui: "Ce ameninţare? Am să vă înlătur", zice Domnul. Iar dacă un prooroc sau preot, sau poporul va zice: "Este ameninţarea Domnului", voi pedepsi pe omul acela şi casa lui. Aşa să ziceţi unul către altul şi frate către frate: "Ce-a răspuns Domnul?" sau: "Ce-a zis Domnul?" Iar cuvântul acesta: "Ameninţare de la Domnul", de-acum să nu-l mai întrebuinţaţi, că ameninţare va fi unui astfel de om cuvântul lui, pentru că stricaţi cuvintele Domnului celui viu, cuvintele Domnului Savaot, cuvintele Dumnezeului nostru. Aşa să zici proorocului: "Ce a răspuns Domnul?", sau: "Ce a zis Domnul?" Şi de veţi mai zice: "Ameninţare de la Domnul", apoi aşa zice Domnul: Pentru că spuneţi acea vorbă: "Ameninţare de la Domnul" când Eu am trimis să vi se spună: Nu mai ziceţi "Ameninţare de la Domnul", De aceea, iată vă voi uita cu totul şi vă voi părăsi, şi cetatea aceasta, pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, o voi lepăda de la faţa Mea, Şi voi pune asupra voastră ocară şi necinste veşnică care nu se vor uita".

Ieremia Cap. 23